Ieri am avut parte de o experienţă interesantă. Sunt, prin natura firii, optimistul incurabil. Am şi eu perioadele mele gri, dar tot reuşesc să ies din amalgamul de stări contradictorii cu un zâmbet pe buze şi cu câte o lecţie învăţată. Refuz să cred că acolo unde nimeni nu vede o rezolvare ea chiar nu există! Uneori nu e chiar cea mai fericită soluţie, dar suntem oameni, şi se presupune că învăţăm din greşelile noastre. Sau nu ! J Am avut o discuţie cu Dl Profesor Ionescu presărată cu referiri la Kant plecând de la drepturile omului. Ce este un drept şi ce este o datorie? Datoria, în concepţia lui Kant este scopul fundamental al omului. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea.Tot Kant spunea : "Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine". Cum traversăm o perioadă nu tocmai fericită în istoria noastră, am ajuns inevitabil şi la situaţia actuală şi s-a pus problema despre ce putem face şi ce facem efectiv fiecare din noi să ieşim din starea aceasta. Am apreciat enorm, când povestind despre ce a încercat Domnia Sa, a spus modest, am facut-o pentru ţara mea, trecând peste culoarea politică. Mi-aş dori să fie mai mulţi oameni care să gândească aşa ! Eu, parând replicile sale, exprimam încrederea că lucrurile şi oamenii deopotrivă se schimbă, că va fi bine când ne vom trezi din inerţie şi vom refuza doar să executăm "salturi mortale comandate". Concluzia a fost seacă : "Tu glumeşti! Optimişti sunt doar cei ce nu văd! " Ei bine, eu nu cred asta ! Şi cred, cu tărie, că prin tot ce facem, contribuim, modest poate, la îndreptarea lucrurilor. Dar eu sunt optimistul…
Şi aşa mi-am adus aminte de o carte Optimiştii înfrânţi – Maria Marian. Contrar percepţiei imediate a titlului, nu este vorba despre bătalii pierdute, ci despre supravieţuire. În perioada în care dacă aveai o rudă în afara graniţelor erai presupus duşman, viaţa o trăiai cât se putea, cum se putea, cu lecturi aprobate, compromisuri, cu minciună şi adevăr. O carte jurnal în care Maria Marian, povesteşte bonom, chiar tolerant şugubeaţă despre procesul de adaptare pe care cei mai mulţi dintre noi l-am trăit. Veţi fi tentaţi să luaţi lucrurile mai curând în râs decât în tragic, căci umorul, puterea de observaţie, verva epică, dau poveştii, chiar atunci când are gust aspru-amarui, o savoare acidă, duioasă şi catifelată.
Spor la citit !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu