Târg de carte

De astăzi începe sărbătoarea literelor !

Mai multe detalii găsiţi aici !

Se repetă povestea...

Iar este săptămâna în care nu am net acasă...Toate bune!

Mai citeşte lumea?

Când eram în şcoala generală, făceam tot felul de calcule şi visam cu ochii deschişi la anul 2000. Naivitatea acelor timpuri azi mă face să zâmbesc cu îngăduinţă. Pentru că sunt în anii 2000 şi nu am fost în excursie pe Lună şi nici steagul cu iniţialele mele nu se află pe vreun alt tărăm dintre stele!!! Unele lucruri sunt exact cum erau şi atunci, altele sunt mai bune ori mai rele, oamenii din jurul meu sunt alţii şi aceeaşi, doar că nu la fel de tineri, iar prea mulţi sunt în alte lumi, sper mai bune.

Ca şi atunci, societatea are regulile stricte şi de neabătut, suntem catalogaţi, indexaţi, uniformizaţi în scopuri care de care mai nobile, şi apreciaţi după standarde ilare uneori. Provocăm reacţii, mai efervescente ori ba, în funcţie de n factori. Suntem judecaţi şi prea puţin înţeleşi. Şi când avem norocul să găsim un biped ce ne poate înţelege suntem mai fericiţi decât mii de zei ai norocului. În general, spiritul de turmă ne însoţeşte şi de multe ori guvernează majoritatea acţiunilor noastre. Avem haine de-o anumită culoare, pentru că se poartă, mergem în anumite locuri pentru că acolo se duce toată lumea,  ascultăm muzica ce e la modă şi, lucrul care pe mine mă deranjează cel mai cel, citim ce ni se vâră pe gât de către unii şi alţii !

Studiu de caz – Pascal Bruckner – Hoţii de frumuseţe. Nu este un autor comod. Nu scrie pe bandă rulantă poveşti siropoase. Nu înduioşează cu descrieri lirice.Are curajul, (sau să spun demenţa?)  de a înfiera fobiile societăţii moderne, depravarea umană şi pierderea identităţii. Titlul trebuie luat ca atare, nu este o metaforă, şi întreaga poveste reprezintă varianta, şocantă şi grotescă a unei viziuni apocaliptice. Cineva mă admonesta că vorbesc despre cărţi la modul general, fără amănunte, nume, date, idei, final. Dorinţa mea este să vă determin să citiţi cărţile despre care amintesc, nu doar să stocaţi nişte informaţii trunchiate. Şi da, Bruckner îmi dă dureri de cap şi insomnii, dar am şi alte viziuni despre lucruri dezbătute şi considerate clasate, o altă perspectivă şi da, mie mi-a deschis ochii !

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Poveştile de iubire ce dăinuie peste timp au aprins imaginaţia multor generaţii. Fără a fi jenaţi, trebuie să recunoaştem că toţi ne dorim aceea mare, unică, irepetabilă iubire. Uneori o aşteptăm toată viaţa, alteori suntem surprinşi când ne iese în cale, şi, din păcate, de cele mai multe ori nu avem curajul să ne trăim visele . Crescuţi în spiritul pudibonderiei ne ruşinăm deseori de dorinţele trupului şi psihicului nostru, pizmuind actele de curaj ale semenilor noştrii care ard, la propriu, în mari şi aproape ireale poveşti de iubire…Am citit Alchimia dorinţei – Tarun  J. Tejpal şi am rămas impresionată de cât de simple pot fi  lucrurile şi cu câtă plăcere le complicăm noi… Mie mi-a părut o carte fascinantă, tipul de poveste pe care o citeşti şi reciteşti, de fiecare dată descoperind ceva nou, pe care, fie din neatenţie, fie doar pentru că nu erai pregătit, l-ai omis la precedenta lectură. Un atlas, şi nu doar în accepţiunea geografică a termenului, o cronică extrem de contemporană, o radiografie dacă vreţi a Indiei, a moravurilor, decăderii unei epoci ce aprinde imaginaţia, o Indie a timpului nostru, totul învăluit într-o beţie dusă până la saturaţie a simţurilor.  Nu este un roman indecent, deşi accentul se pune major pe zona erotică a naraţiunii. Plecând de la perfecţiunea simplă a cercului, simbolul Universului, al echilibrului, al eternei reîntoarceri, al ciclicităţii care se regăseşte pretutindeni în jurul nostru, eşti purtat în ani de sfărşit de secol XIX, în vremuri apuse, în prezent controversat, parte a celor trei poveşti de iubire ce alcătuiesc romanul. „ Nu dragostea este cel mai puternic liant de iubire dintre doi oameni.Ci sexul.”. Aşa începe povestea. Simţi pe parcursul desfăşurării naraţiunii revoltă, înţelegere, uimire şi uneori dezaprobare faţă de acţiunile personajelor, te implici şi cauţi alte rezolvări situaţiilor, ca apoi să rămâi descumpănit de soluţia aleasă de autor…recitind, tot nu vei fi total de acord cu versiunea lui Tejpal, dar asta este altă discuţie, important este modul subtil în care te atrage în a fi parte din poveste. Şi face acest lucru atât de natural ! Dacă veţi avea răbdare să citiţi romanul, veti fi poate, la fel de încântaţi ca mine, descoperind cuvintele ce încheie această odisee : „Nu sexul este cel mai puternic liant dintre oameni.Ci dragostea…”

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Şi pentru că am avut timp şi dispoziţie, am citit mai tot ce rămăsese necitit prin rafturile bibliotecii mele. Luată aproape la întâmplare, ( din bibliotecă)  Comedia rataţilor – Tonino Benacquista mi-a adus zâmbetul pe buze mult timp după ce am terminat lectura. Simt uneori nevoia de a mă detaşa total de mediul înconjurător, de a lectura ceva simplu, necomplicat, fără dureri de cap şi insomnii.  Deşi este o carte din colecţia Suspans, pentru mine a fost o joacă  plăcută a unei dimineţi de joi, aprilie, 2011. În vârstă de 45 de ani, Tonino Benacquista este un scriitor francez născut din părinţi italieni. A urmat studii de cinematografie, pe care le-a abandonat, a fost însoţitor de vagon de dormit, a lucrat într-o galerie de artă, a frecventat o vreme cu asiduitate seratele pariziene, clar, înainte de a se apuca de scris, a acumulat o impresionantă experienţă de viaţă. Comedia rataţilor  a fost încununată de trei premii prestigioase: Marele premiu al literaturii poliţiste, Trofeul 813 pentru cel mai bun roman şi Premiul Myster al criticii.

Despre carte.. mi-a părut genul repede-înainte! Scriere concisă, uneori dramatism, tragism pe alocuri, momente de spumoasă comedie, în limbajul minorităţii italiene dintr-o Franţă cosmopolită. E drept, aceeaşi minoritate a dat literaturii franceze iluştrii autori, oarecum dominaţi de un tragic sentiment al dezrădăcinării. Nu este cazul lui Benacquista care prezintă problema minorităţii sale cu umor, înţelegere, ba chiar la final, cu dragoste.

Antonio Polsinelli, personajul central, un francez originar din Italia care locuieşte la Paris trece printr-o serie de întămplări mai mult sau mai puţin amuzante/periculoase, se confruntă cu bandiţii lumii, cu membrii ai Mafiei, este asaltat de escroci şi presat/influenţat de Vatican !!! Permanent antiteza bine-rău  te însoţeşte, cartea este narată la persoana I,  dezvolţi simpatii şi antipatii, manifeşti milă sau neîndurare, cruzime şi compasiune pe măsură ce parcurgi povestea. Eşti acolo ! De-abia la final înţelegi motto-ul ce deschide povestea : "Italienii nu călătoresc. Emigrează".

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

În viaţa mea de până acum am citit multe cărţi, şi nu mi-e ruşine să spun că unele le-am citit din curiozitate. Spăşită, recunosc că de multe ori am rămas cu un gust amar după astfel de experienţe! Ca să poţi discuta despre ceva, trebuie să cunoşti, ba chiar să stăpâneşti subiectul. De regulă, dacă este să citesc biografii, le prefer pe ale oamenilor din alte timpuri, dar uneori regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. J

Nu ştiam, după cum nici acum nu ştiu foarte multe despre Dan Chişu. După ce îl văzusem de vreo două ori pe la tv, şi TOATĂ lumea discuta despre cartea sa, am zis, de ce nu? Mi-au trebui câteva luni bune să îmi fac destul curaj să mă apuc să citesc scrisele sale. Nu voi vorbi despre stil, nu vreau să emit judecăţi, nici despre limbaj, omul pur şi simplu scria un jurnal, şi se presupunea că în afara sa nimeni nu-l va citi!

Deşi dezminte de câte ori are ocazia că nu este vorba despre el, eu tot nu pot să dau crezare acestui lucru, nu pot şi pace ! No, deci aflu eu cât de cel mai cel  fuse în tinereţele sale personajul, îmi adun forţele să elimin prejudecăţile şi cu destulă voinţă ajung către final. Chiar de este o răutate mi-a placut teribil finalul! Timp îndelugat, şi azi uneori, îmi mai aduc aminte ce tristeţe m-a cuprins după ce am citit cartea Singur sub duş …Pentru că eu, şi poate nu sunt singura, am recepţionat un mesaj cât se poate de clar: e al dracului de naşpa să ajungi singur ! (cam acesta este tonul cărţii). Nu contează că ai aventuri pasagere, că te distrezi cum unii poate nici nu îşi imaginează că ar fi posibil, că eşti admirat, invidiat, copiat, pentru că atunci când ai nevoie de cineva doar pentru sufletul tău, nici un număr din agenda telefonică nu-ţi este de ajutor. Eu am perceput romanul ca pe-un SOS pe care autorul şi-l adresează singur. Un mesaj de la tinerelul din carte către adultul trecut de 50 de ani care pare că nu-şi găseşte locul, rostul. Nu mă întrebaţi dacă am râs, dacă am plâns, ce am învăţat, ce răspunsuri am primit, ce idei năstruşnice mi-au dat târcoale după citirea acestei poveşti. Când mă veţi întreba despre toate acestea unul singur fi-va răspunsul : câtă tristeţe duce în el omul acesta…

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Uneori mă uit în jur şi pare că tot ce mă înconjoară îmi este străin şi inexplicabil. Scara proprie a valorilor îmi este crunt clătinată şi mă agăţ cu disperare de experienţa de viaţă şi de înţelepciunea pe care sper că am acumulat-o în timp să pot face faţă fără preconcepţii situaţiilor în care sunt pusă.

În urmă cu ceva timp, mai exact în recenta mea vacanţă, am citit  Emily Tanimura – Anti-Lolita. Recunosc, fără pic de remuşcare, că titlul a fost hotărâtor în alegerea cărţii ! “Este perioada aşteptării” – aşa începe povestea. O poveste pentru oameni mari şi mici deopotrivă. O odisee prezentă în care ne vom regăsi adolescenţi rebeli ce vroiam a grăbi secundele. Cine oare, copil fiind, nu şi-a dorit măcar o clipă să fie mare ? Ce miraj era pentru mine atunci această stare de fapt – maturitatea ! Să fac doar ce vreau EU, când şi cum vreau EU! Eroina, o adolescentă care se vrea femeie peste noapte, care seduce şi aţâţă, copil în forme şi gânduri, femeie în comportament şi fapte, ea 14 ani, el mulţi (ani…) Nu te poţi opri să gândeşti la varianta nabokoviana, oarecum apropiate dar atât de deosebite cele două Lolite…

Este o carte care te face să reflectezi la trecerea timpului, la modul în care, voit sau nu, ai depăşit bariera vârstei, conştientizând, mai devreme sau mai târziu, că fiecare vârstă are farmecul şi parfumul ei şi trebuie trăită aşa cum se cuvine, fără idei abstracte precum viitorul, după cum spune şi personajul. Mie mi-a plăcut cartea . Şi mi-am adus aminte cum a spus un înţelept – o carte nu poate fi morală sau imorală, ci doar bună sau proastă.

Spor la citit !

Vesti nu foarte placute...

Am ceva probleme şi pentru câteva zile (sper!) nu voi avea internet acasă, deci iar nu voi putea posta...
Mă voi revanşa !
Aveţi grijă de voi !

Mai citeşte lumea?

Am avut o vacanţă destul de lungă şi săptămâna aceasta încerc să îmi reintru în ritm. Trebuie să recunosc că nu prea îmi iese !!! J Am revăzut oameni şi locuri dragi, am trândăvit cu eleganţă şi m-am şi bucurat de zile liniştite în care m-am cufundat în pagini de cărţi. Nu mi-am făcut un plan de lecturi, pur şi simplu am citit . Sunt ani buni de când sunt fascinată de ţinuturile nordice. Una din dorinţele pe care le voi împlini în această viaţă este să ajung în Norvegia ! J Născută toamna, probabil şi asta ar explica în parte confortul pe care îl resimt la temperaturi scăzute,  mereu am fost fascinată de ţinuturile zăpezilor permanente. Nu este deci de mirare că o carte numită Capcana de gheaţă – Kitty Sewell – a fost alegerea mea ! Romanul a primit premiul People`s Choice BBC Radio Wales in 2006 si a fost nominalizat la Wales Book of the Year si The Crime Writer's Association New Blood Dagger.

Acţiunea se derulează alternativ în două perioade de timp, lucru incitant, iar povestea se deapănă lent şi uneori rece, către un final cu deznodământ oarecum neaşteptat. “O călătorie la capăt de lume pentru a te regasi. Şi totuşi, trecutul îţi explodează în freză tocmai când crezi că ai lăsat totul în urmă.”

Descrierile peisagistice sunt impresionante şi extrem de bine documentate ! Ne-am obişnuit să vorbim, dezbatem, visăm, la Nordul extrem, fără poate a ne gândi la oamenii acelui loc. În carte, oarecum neaşteptat, deşi extrem de normal pentru o poveste, Moose Creek, orăşelul izolat din nord-vestul Canadei este înfăţişat ca un loc periculos şi straniu în care se refugiază oameni lipsiţi de scrupule, uşor de cumpărat şi de manipulat, un loc în care lupta pentru supravieţuire este acerbă .

“Lumina albăstruie care vestea lăsarea întunericului îi dădea o nuanţă interesantă zăpezii, dar făcea ca fiecare detaliu al naturii înconjurătoare să fie înfricoşător de clar. Bizonul părea sinistru şi ameninţător, corpul lui închis la culoare mişcându-se încet spre Dafydd prin zăpada albastru-indigo…Schie spre casă împins de adrenalină, simţindu-se umilit şi conştient că nu era tocmai pregătit pentru o moarte dramatică. “

Spor la citit !