În zilele, dar mai ales nopţile premergătoare examenului de admitere la facultate, am început să citesc Idiotul - Feodor Mihailovici Dostoievski. Nu era primul contact cu opera lui FM Dostoievski şi nici prima întâlnire cu titanii (cum îi numesc eu, cu drag) ruşi ai literaturii. Norocul meu a fost că examenul l-am dat după-amiaza, astfel încât duminică, noaptea, 15 iulie, 1990 AD, am stat până pe la 9.00 dimineaţa şi am terminat povestea. Nu a fost chip să mă pot desprinde. Îmi amintesc chiar că la un moment dat am încercat să dorm, dar mă tot întrebam cum se va sfârşi. Nu este un autor facil şi fiecare cititor are de trecut obstacole, familarizându-se cu arhitectura narativă şi paleta de personaje, raporturile dintre ele, dialogurile ce lasă loc îndoielilor tale, trimiterile constante şi extrem de bine documentate către Divinitate, viziunea teatrală, reflecţiile filozofice şi analizele psihologice, limbajul mitic, atmosfera palpabilă…ufff, şi ar mai fi de scris, dar nu vreau să vă speriaţi în cazul în care încă nu aţi citit cartea!
De la început eşti, aş putea spune, pus în gardă, să nu îţi risipeşti atenţia aiurea – sunt patru puncte , patru poli, de influenţă : Mîşkin, Nastasia, Aglaia si Rogojin. Fiecare cu misterele vieţii sale, cu halucinante reacţii şi, mai presus de orice, într-un ciudat, şi da, uman, raport unii cu ceilalţi. Antiteza şi tehnica ascunderii, te pot debusola deseori, căci, fără tăgadă, Dostoievski este un abil maestru în ,, încălceli de minţi ” , cum inspirat am auzit pe cineva spunând. Este povestea unui om care trăieşte altfel decât cei din jurul său, admirat şi urât deopotrivă pentru acest lucru. Ca în mai toate scrierile sale, şi aceasta este centrată pe o parabolă evanghelică, raportându-se la Hristos ca temei al tuturor lucrurilor,sentinţa acestei scrieri ortodoxe, o rosteşte Dostoievski prin intermediul Prinţului Mîşkin ,,frumuseţea va mântui lumea”.
Ah, şi da, mai am o recomandare – recitiţi cartea! În strânsă legătură cu modul de viaţă, cu experienţa acumulată, cu vârsta, veţi descoperi noi valenţe ale propriei conştiinţe, propriei existenţe, şi poate veţi trece mai uşor peste angoasele şi frustrările derivate din apriga înţelegere a curgerii timpului… Idiotul este o carte ce m-a pus pe gânduri. Prinţul Mîşkin, întruchiparea lui Iisus, agonizează într-o societate perfidă din toate punctele de vedere, pentru a face bine. Dar, cum este de aşteptat, eşuează, este neînţeles, uneori compătimit, ori cel mult simpatizat. (câţi dintre noi nu am trecut oare prin acest gen de experienţe în anumite momente ale vieţii noastre?) Dostoievski ne aminteşte de spusa Mântuitorului – ,,daca nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ”. Un Mîşkin lipsit de răutate, iertător, milostiv, bun, incapabil de făţărnicie şi minciună, dar care într-o lume văduvită de substanţă, de materie, sclava plăcerilor vinovate, nu este decât un Idiot…Şi, fără să vrei parcă, te cutremuri înlăuntrul fiinţei tale, gândind cât de posibil ar fi ca la o revenire, Mântuitorul să ajungă la spitalul de nebuni… Ideea aceasta se regăseşte constant în opera lui Dostoievski, încât eu o percep ca pe un avertisment adresat peste timp umanităţii. O lume surdă, oarbă, opacă ce te face să te întrebi în final :cine este de fapt idiotul?
„Ideea principală a romanului este înfăţişarea unui om întru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum... Voi aminti că dintre chipurile sublime ale literaturii creştine cel mai apropiat de desăvârşire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru că, în acelaşi timp, este şi ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slabă decât Don Quijote, totuşi imensă) este şi el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor... Jean Valjean este şi el o tentativă puternică, dar trezeşte simpatia datorită teribilei sale nefericiri şi prin faptul că societatea este nedreaptă cu el. Pe când la mine nu există nimic, nimic asemănător...” - F.M. Dostoievski.
Spor la citit !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu