Mai citeşte lumea?

Cât de simplu poate fi totul uneori, şi cu toate acestea ne place nouă, oamenilor să complicăm, deseori inutil, lucrurile. Vorbeam cândva despre coincidenţe. Personal sunt aproape convinsă de veridicitatea acestora. Acceptăm, voit ori ba, existenţa a ceva mai presus de puterea noastră de înţelegere, a cuiva ce uneori pare că se joacă cu existenţa noastră (sau măcar cu unele din vieţile noastre J ). Lucrurile sunt destul de bine definite : alb şi negru, bun şi rău, urât şi frumos, şi aş putea scrie pagini întregi despre antitezele din jurul nostru. Genetic sau de-a dreptul patetic, ne poziţionăm aproape întotdeauna de partea ,,bună şi frumoasă”, din convingere, ori pur şi simplu pentru că aşa trebuie. Cu acest aşa trebuie este o altă poveste, lungă şi întortocheată, şi oameni mult mai înţelepţi decât mine au dezbătut problema. Cert este că am pus ; şi revin deseori, conştientă că nu prea curând voi pune . acestei chestiuni. Revenind, mi-am adus aminte de o carte citită prima oară în adolescenţă şi recitită de multe alte ori de atunci: Maestrul şi Margarita -Mihail Bulgakov.Nu este cazul să povestim despre Bulgakov, are locul său bine stabilit în literatura universală, loc pe care-l nu îl contestă prea multă lume ! Ştim despre opoziţia avută faţă de comunism şi de războiul personal cu Stalin ( nu e cazul să amintesc scrisoarea trimisă,nu?).

Satira la adresa lăcomiei, birocraţiei şi corupţiei Uniunii Sovietice a lui Stalin, la adresa paranoicilor ce controlau acţiunile şi percepţiile oamenilor a făcut ca manuscrisul să fie tainuit aproape 20 de ani !

Dincolo de măiestria cu care ţese povestea, una fantastică, şi atât, atât de actuală !, scrierea are o menire etică, estetică şi terapeutică, ajutându-l să transforme ,,imposibilitatea de a trăi în posibilitatea de a scrie”. Trebuie să ai afinitate şi dispoziţie cerebrală să parcurgi romanul ce te poartă într-o lume ironică, fantastică, tragi-comică, dominată când de disperare, când de iubire, dar din care răzbate ca un perpetuum strigăt de ajutor nevoia de mântuire a omului.

Imaginând povestea în mai multe planuri, eşti, pe rând, martor tăcut la apariţia Satanei cu chip de om , la judecata lui Iisus şi la apogeul, decăderea şi renaşterea unei poveşti de iubire. Şi te trezeşti în faţa personajului rău dar care nu este chiar rău! Nu face decât să scoată la iveala tot ce e mai rău în om, satirizând dincolo de ilaritate tarele umanităţii! Şi ca totul să te facă să nu mai pricepi nimic, dă dovadă de înţelepciune şi bunătate, după ce distruge TOT vine şi spune ,,Toate vor fi bine într-un final .Este fundaţia pe care a fost creată lumea.” Deşi nu este unică, materializarea Diavolului în om, interesantă este maniera în care Bulgakov îl prezintă, ca pe un aproape măscărici, un personaj care nu este deloc înspăimântător ci de-a dreptul simpatic !!!! Meritul îi aparţine de a fi creat o operă în care descrie inedit pactul cu Diavolul, dar în care permanent face referiri la istoria deloc elucidată a Răstignirii, la Jertfa pentru Mântuire, (magistral fiind modul în care Pilat din Pont îşi primeşte iertarea după secole de existenţă zbuciumată) punând în antiteză cele două laturi ale Divinităţii, la final eşti pe convins că latura întunecată a existenţei noastre poate fi supusă multor încercări, însă credinţa este singurul lucru ce ne poate mântui!

Spor la citit !