Mai citeşte lumea ?

              Deşi este toamnă am sperat că zilele urâte vor întârzia cât mai mult să îşi facă apariţia. Uneori, sau mai exact, deseori, chestia asta cu speranţa este destul de frustrantă. Ce poţi face într-o zi ca asta ? Dacă nu eşti norocos să poţi sta acasă, la gura sobei şemineului/caloriferului/radiatorului/termoforului etc , ascultând o muzică bună şi degustând o licoare stimulatoare de simţuri şi neuroni, te îmbraci şi te încumeţi, cu greu, să porneşti către serviciu. Unde nu ai nicio şansă de muzică bună sau alte răsfăţuri ! Cel puţin aşa este la mine, nu am auzit veşti cum că prin alte părţi ar fi trai pe vătrai...Dar eu am totuşi avantajul că nu trebuie să mă lupt prin munţi şi văi ca să ajung la job (vorba ceea, dacă merg cu spatele ajung în 5 minute ). Aseară la televizor am văzut un interviu în care erau întrebaţi oamenii pe stradă de ce poartă românii culori închise toamna şi iarna. Nu am auzit niciun răspuns mulţumitor, nici măcar unul care să mă facă schiţa un zâmbet nu mai spun de un râs sănătos. Aţi observat în jurul nostru că oamenii nu mai râd de cum vine vremea mohorâtă ? Parcă o barieră invizibilă ne cenzurează. Probabil aceeaşi grupare acţionează şi la nivelul alegerii culorilor ţinutelor de zi cu zi. Eu astăzi, din spirit de frondă, mi-am pus o pată de culoare ţipătoare pe mine. Şi am mai şi folosit cel mai roşu ruj pe care l-am găsit prin casă ! Na ! Acum să facă ei interviuri şi să răspund eu !!! Aş bea o cafea fierbinte cu puţin rom şi cu un strop de frişcă.

            Draga mea C, offffffff, nu am lenevit deloc pe o terasă să fumăm ca turcii şi să despicăm firele în “paişpe” în faţa unei cafele... Poate mai prindem o zi cu soare anul acesta ! Btw, îmi place cum arată pagina de google azi !
             Între timp am ajuns iar acasă, uraaaaa ! Stau cu un pahar de bere (fără alcool) în faţă, fumeg şi în dreapta am caloriferul. Nu este ffff frig afară dar nici el nu duduie, aşa că este perfect ! După o zi relativ normală, după toate aiuritele criterii ale normalităţii, (ştiu că nu sună încurajator) în castelul meu mă simt cel mai bine. Şi pregătită (da!da!da! ) să vă povestesc despre o carte citită cu plăcere şi într-un timp relativ scurt. : Beat criţă - Rex Pickett. Sună interesant şi chiar este ! Povestesc despre un roman recomandat celor ce vor să-şi descreţească fruntea şi să mai afle câteva lucruri interesante despre enologie. Dialoguri spumoase ( ptiu! era să spun spumante!), peripeţii, decoruri hollywoodiene, doi prieteni, două stări civile antagonice, aventuri palpitante, sex şi multe sticle de vin. Şi acum să detaliez : doi prieteni, chiar prieteni (oricum eu am certitudinea că prieteniile dintre bărbaţi au un nu ştiu ce aparte faţă de cele dintre femei ), hotărăsc să îşi facă de cap în încercarea de a organiza o petrecere a burlacilor deosebită : ei doi, nelipsita maşină, o săptămână de căutari ale vinurilor de colecţie într-o sarabandă a degustărilor organizată în locul cel mai potrivit ( adică departe de cunoscuţi şi cu tradiţie în ceea ce priveşte tot procesul tehnologic, şi nu doar , de la plantare până la îmbutelierea licorilor, unele aproape magice). Din când în când apar în poveste personaje halucinante, localnici care condimentează atmosfera ( de parcă ar mai fi fost nevoie !!! ), dar care dau un farmec aparte povestirii. Mica lor beţiveală, ca să spun aşa , privită din punctul de vedere al unui profan este pe cât de amuzantă pe atât de plină de învăţăminte. O poveste de viaţa, despre viaţa cu realizări şi eşecuri, cu mirajul reuşitei care îţi tot dă târcoale dar întârzie să apară, cu încercarea (uneori reuşită) de a trece peste şi a trăi cu regretul neinspiratelor algeri făcute de-a lungul timpului, cu un soi de happy-ending care îţi lasă totuşi un gust sălciu, ca şi cum ai fi participat efectiv la acţiunea romanului şi eşti mahmur. Ca o curiozitate, ecranizarea cărţii are printre alte vreo 90 de premii şi un Oscar pentru cea mai bună adaptare cinematografică a unui roman.
Recomandată pentru zilele ploioase şi stările bacoviene. Remendiu garantat !

Spor la citit !

Mai citeşte lumea ?

Nu m-am gândit de ceva vreme la anii de şcoală, dar în dimineaţa aceasta am rememorat „pagini întregi” din perioada respectivă. Mie cel mai mult mi-a plăcut în liceu, mai ales ultimele două clase! Ţin minte că aveam săptămâni la rând când lipseam sâmbetele de acasă, uneori mergând cu mintea ceţoasă în Agronomie la câte o sesiune de pregătire pentru admiterea în facultate ( da!  se organizau pe atunci, ce vremuri...) . Ca să nu amintesc de atitudinea aceea că ajungea doar să mă gândesc la ceva anume şi acel lucru se materializa aievea ! Glumesccccccc ! Dar credeam că am, la propriu, forţa de a muta munţii din loc doar daca îmi propuneam asta.  Sper că şi acum tinerii liceeni sunt încercaţi de aceleaşi senzaţii şi sentimente ! În ciuda faptului că uneori detest pur şi simplu ziua de luni, plutind prin miros de cafea (decofeinizată) şi făcând slalom prin fumul de la cele 2 ţigări savurate, săptămâna aceasta chiar a început fain ! Nu îmi place vremea de afară, şi în week-end am făcut un frig de zile mari, dar în casă este nemaipomenit de bine să faci doar ce-ţi trece prin cap, sau să stai şi atât! Am avut dimineaţă un sentiment ca de zile ce preced o vacanţă amânată, ceva de groază. M-am dus şi m-am tot uitat la calendar să nu fi trecut din timp şi eu să nu fi băgat de seamă ! De ceva vreme încerc să mă mobilizez să fac câteva poze pentru a schimba fundalul blogului, dar până acum nimic nu mi-a plăcut ! Deh, vârsta, bat-o vina !!! 

Şi cum treceam cu privirea peste cărţi, am zărit coperta jucăuşă a titlului despre care voi vorbi : Dacă ţi-a placut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult -Irvine Welsh. Recunosc că nu ştiam nimic despre autor, îmi suna vag familiar, însă coperta mi-a atras atenţia, (inspirată mişcare de marketing).Tot Welsh  este autor al succesului Trainspotting – cartea fiind ecranizată iar filmul devenind un reper al anilor ’90, suntem mulţi cei care şi-l amintesc, cu siguranţă, nu? Formatul prietenos ascunde cinci povestiri care ne supun atenţiei cinci situaţii de viaţă aproape imposibile, extrem de captivante, de un umor negru irezistibil, cu finaluri neaşteptate ( ca să nu spun unele geniale), de parcă ai urmări un film care te face să simţi monstruos, dar ghidat cu artă şi sensibilitatea-i ironică de un autor mai mult decât inspirat.Stilul robust, stranietatea situaţiilor propuse, excesul uneori alunecând spre stradal, trivial chiar, nu pot împiedica umorul să iasă in evidenţă.Cineva spunea că limbajul scurt şi la obiect, abundând de expresii obscene reprezintă literatura modernă. Nu aş fi chiar total de acord !

Fraza care dă titlul cărţii ( şi al unei povestiri) aparţine unuia dintre personaje şi se adresează fiicei acestuia. Daca iei in calcul că individul este un ins divorţat, afemeiat, drogat şi bătăuş, pe lângă multe altele, sfatul este cel puţin rizibil şi te face să zâmbeşti amar, sfârşind prin a râde săţios după care cazi pe gânduri. Cam acesta a fost efectul pe care toate povestirile volumului l-au avut asupra mea. În situaţii absurde, oameni cu vieţi aproape insipide, îndoctrinaţi cu idei de convenienţă, îşi etalează aburditatea şi meschinăria, naivitatea şi mizeria, rămânând în final vulnerabili până la extreme. Tot volumul emană un aer de dulce ironie a sorţii dar lipsită de orice tabu. Poate fi privită şi ca o parodie despre ridicolul unei lumi în care răul este canonizat, fetele cuminţi sunt prostituate deghizate, psihopatul este un fin regizor iar şarpele povesteşte despre izgonirea din Rai. Welsh nu face decât să ne arate cum vede el realitatea şi daca nu eşti un pudic plin de preconcepţii te vei regasi, cu un zâmbet amar şi deopotrivă îngăduitor aproape în oricare dintre personaje. Curaj !

Spor la citit !

Mai citeşte lumea ?

       

    Este fascinant cum trecem pe lângă lucrurile, faptele, fiinţele din jurul nostru şi nu le acordam mai mult de-o privire fugară, inexpresivă, uneori, prea grăbiţi ori îngânduraţi nici măcar atât. Ni se par fireşti să le ştim acolo, repere sordide şi de cele mai multe ori lipsite de importanţă, punându-ne întrebări doar când (şi dacă) observăm că au dispărut ! Văzul este unul dintre simţurile primordiale ale omului, şi dacă aş fi, prin absurd, pusă în faţa unei alegeri la el aş renunţa ultimul ! Sigur v-aţi aflat de multe ori în situaţia de a închide ochii refuzând să mai priviţi la ceva ce vă provoacă repulsie, indignare, oroare chiar, deşi în subconştient acele imagini continuă să bântuie… Personal, când rememorez cu ochii minţii imagini, momente plăcute, fac un uşor efort ca ele să se înşiruie perfect în filmul amintirilor pe câtă vreme flashurile groaznice nu necesită decât un mic stimul şi gata !
     Era o modă, acum câtva timp ca toată lumea să citeasca Saramago. Cum am mai avut surprize plăcute am zis să întru şi eu în rândul lumii. Şi aici începe nebunia… Prima lectură nu a fost deloc confortabilă, ca să mă exprim eufemistic. Punctuaţia este neobişnuită, nu apar liniile de dialog, semnele finale, deşi, realizezi că textul fără aliniat îţi dă impresia că de fapt citeşti un dialog de câteva replici. Iată un exemplu, din al meu punct de vedere al genialităţii acestui scriitor şi poate una dintre trăsăturile definitorii faţă de alţi autori. Voi încerca să povestesc despre Eseu despre orbire – José Saramago  . Spun încerca pentru că s-au scris sute de recenzii şi romanul a fost şi ecranizat, dar astăzi, fără un motiv anume, aceasta este cartea despre care simt nevoia să povestesc. Este o carte fascinantă pentru că deranjează, intrigă, înverşunează, te scoate din arealul propriului confort şi te trezeşti într-un univers grotesc dar, atenţie, nu atât de imposibil pe cât ai vrea crede !
      Istoria unei epidemii, ce afectează o ţară fără nume, cu locuitori anonimi, cu oraşe şi străzi nenumite, un fel de "mare lăptoasă" care-ţi inundă retina, nedureroasă, spontană, imprevizibilă, o societate care este pusă la un zid al neputinţei, disperării, groazei, un tablou sumbru al degradării umane. O singură femeie, din motive necunoscute rămâne neatinsă de epidemie. Am răsuflat uşurată,( deci totuşi mai există speranţă !) , pentru că mă grăbeam să intuiesc finalul dezamăgitor. Pentru cât de amănunţit este tratat fenomenul în sine cartea este totuşi extrem de vizuală. În final realizezi că de fapt nu mai eşti un simplu cititor, ci urmând regulile jocului ai intrat în pielea personajelor, oscilând între a fi unul dintre orbi sau cel care vede. Puterile demiurgice pe care răul şi le arogă de-a lungul poveştii sunt pur şi simplu spulberate de un simplu om, o persoană de excepţie şi de un altruism ieşit din comun.Deşi mută acţiunea uşor şi în sfera politicului implicând guvernul parţial, aura de universalitate pe care o are povestea trece peste orice for suprem decizional : în faţa unui asemenea eveniment umanitatea scoate la iveala tot ce are mai rău (dar şi mai bun) . Lupta pentru supravieţuire ne împarte în învinşi şi învingători, fie că ne place ori ba ! Ne vom amăgi poate cu speranţa că fi-vom de partea celor puternici, deşi ne oripilează tacticile şi subtrefugiile la care recurge această tabără în cartea lui Saramango.Orbirea este doar o metaforă a pierderii speranţei şi finalul unui ciclu ! Nu este un autor comod, este cel care nu se sfieşte să sublinieze fără echivoc toate ororile contemporaneităţii, de la lipsa de solidaritate, nepăsarea în faţa durerii, declinarea responsabilităţii, egoismul, frica, scârba, anularea demnităţii până la negarea sinelui, mizeria dacă vreţi, fizică şi mai ales spirituală.
     Se pot spune multe, dar în niciun caz nu pot spune că îmi iese din minte cartea lui Jose Saramago şi există un fir nevăzut care mă atrage s-o recitesc, uimită de fiecare nouă lectură şi de valenţele pe care le descopăr, ori poate mai corect spus redescopăr. O carte incomodă şi care nu te lasă indiferent. 
Şi în loc de orice concluzie : cei care văd, sunt siguri că VĂD cu adevărat?

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

         Vine o vreme în viaţa oricăruia din noi când încetăm să mai avem aşteptări de la unii oameni din jurul nostru. Vorba cuiva mult mai înţelept : cu cât mai mici sunt aşteptările cu atât mai mici sunt şi dezamăgirile. Nu voi sta să detaliez lucruri peste care am trecut deja, felicitându-mă acum pentru uşurinţa cu care am făcut-o, însă nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva parte din vină îmi aparţine. Când în bunul spirit al „ prieteniei“  te hotărăşti să te deschizi către cineva cum să nu te deranjeze măcar un picuţ lama cuţitului ce-o simţi între omoplaţi ???

În rest, numai de bine ! Am avut o vară liniştită (aş spune eu) , aproape calmă, o vacanţă relaxantă şi un început de toamnă frumos. M-au necăjit puţin zilele acelea ploioase dar sâmbătă am stat toata ziua pe afară, lenevind la soare câteva ore bune şi încărcându-mă cu energie în compania câtorva persoane dragi.  Ah, şi să nu uit, încep să mă uit după cărţi, să-mi fac oarecum lista de cumpărături pentru Gaudeamus 2013 !!! Mai multe detalii, deocamdată, găsiţi  aici.

Vorbeam cu o bună prietenă ieri, printre altele, şi despre neajunsurile ce vin odată cu vârsta. Clar, sunt din ce în ce mai puţin tolerantă la prostie în orice formă de manifestare a ei : vorbe, fapte, gesturi, etc. Mă întreb, uneori cu groază, dacă lucrul acesta mi se întâmplă doar mie sau, vorba unei reclame (btw,  pe care o detest !), suntem mulţi??? Nu mă pot abţine uneori să nu taxez dur mostrele din jurul meu, mai ales, specific, mai ales, când reprezentaţiile sunt date de humanoizi de la care aveam oareşce pretenţii ! Ah, şi da, detest angajaţii cu buzele lipite de dosul şefilor ! Rezultatul ? Unul firesc, spun eu : în jurul meu rămân doar prietenii mei. Restul ? Plevuşti, amici şi cunoştiinţe întâmplătoare, cu care, dintr-un motiv ce nu l-am descoperit încă, a trebuit la un anumit moment să-mi intersectez viaţa.

Nu pot să nu mă întreb, fără a aştepta un răspuns, dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face la fel? Probabil că da, deşi undeva într-un colţişor ascuns al minţii sper cu tărie să rămână măcar o vagă amprentă a celor petrecute astfel încât să fiu măcar tentată să procedez cu ceva mai multă înţelepciune. Zâmbesc desigur, e utopic, dar e reconfortant, pe cuvânt !

Şi asta mă aduce la o carte nemaipomenită din punctul meu de vedere, pe care am citit-o şi recitit-o şi despre care intenţionam de ceva timp să scriu : Dumnezeu mi-e bun amic de Cyril Massarotto.  Uf, nici nu ştiu cu ce să încep… Sfatul meu este,  dacă aveţi cum să vi-o procuraţi nu ezitaţi, veţi face una dintre cele mai bune investiţii din viaţa voastră ! Cei ce mă citesc/cunosc  ştiu că nu sunt un practicant fervent al creştinismului, m-aş încadra mai degrabă în latura agnostică a umanităţii, însă cartea aceasta m-a pus serios pe gânduri. Nu în sensul că mi-am repetat întrebări ci mai degrabă în sensul că am găsit, sau cel puţin aşa am interpretat eu, unele răspunsuri. Iniţiasem cândva o furtună în încercarea de a descoperi sensul exact al expresiei : „ fericiţi cei săraci cu duhul… “ Ei bine, se pare că nu este deloc, dar deloc aşa cum credeam eu !

Subiectul nu este nou în literatură, nouă însă este maniera de abordare.  Deşi filosofice şi cu profundă încărcătură emoţională, autorul îşi prezintă ideile într-o notă uşor umoristică, ironic pe alocuri, dezamăgit şi frustrat alteori, exact cum probabil ni s-a întâmplat multora să reacţionam în forul interior când purtam dialoguri cu divinitatea. Nu este un tratat filosofic, să nu înţelegeţi asta ! Este pur şi simplu un roman (de ficţiune spun unii), care ia în calcul ipoteza (plauzibilă acum şi pentru mine) de a te întâlni cu Dumnezeu. Un… (să zicem) personaj când serios, când glumeţ, plin de surprize, plăcute şi nu, care nu are pretenţia că ştie tot, care nu (re) cunoaşte ierarhii (adică instanţe) superioare, dar care trăieşte TOT în timp real. Şi sunt nişte pasaje tulburătoare în care conştientizezi că până şi Dumnezeu suferă şi plânge… Repet, este strict viziunea autorului la care eu am rezonat cu toată fiinţa mea.

„ În anul zero al poveştii acesteia am întâlnit două persoane care mi-au schimbat complet viaţa: Dumnezeu şi Alice. Alice este o studentă la psihologie care m-a tulburat de la prima privire. Iubirea ei este una atât de rară, de puternică încât o simţi în fiecare clipă şi nu-ţi mai revii niciodată. Dar ce-i cu Dumnezeu în toată istoria asta?  El - El este Dumnezeu - fascinant, omniscient, preocupat de oameni, atent dar dotat cu un simţ al umorului uneori surprinzător. E împreună cu noi chiar şi în cele mai grele momente, un prieten desăvârşit şi aproape că uit, uneori, cine este cu adevărat. Dar va trebui să-mi răspundă la întrebarea: de ce tocmai eu? De ce, dintre atâţia oameni m-a ales tocmai pe mine?!“

Vă recomand cu tot dragul dacă aveţi timp intraţi şi citiţi şi aici.

Spor la citit !