Mai citeşte lumea?

Cred că nu greşesc dacă afirm că e perfect normal să avem afinităţi legate de scriitorii ce ne marchează în multiple forme existenţa. Încă nu pot fi atât de categorică şi să spun că urăsc un autor. Îmi acord răgazuri şi îmi reconsider poziţia faţă de o anumită scriere, uneori chiar ani, dar nu am găsit resurse interioare să urăsc un scriitor. Pot spune despre cineva că nu-mi place, dar numai după ce aplic regula (de aur) a celor 3 J. Adică citesc cel puţin 3 lucruri scrise de aceea persoană şi apoi dau verdicte. E adevărat, încă mai aştept celelalte 2 scrieri ale unor autori şi mă feresc în a face recomandări dacă am urme de îndoială. Cineva spunea într-o discuţie  că pe Gabriel García Márquez fie îl îndrăgeşti fie îl urăşti ! Ei bine, eu fac parte din categoria celor ce-l apreciază !

Ştiu că s-a scris mult despre opera sa. Ştiu că uneori poate fi solicitant să îi parcurgi poveştile. Ştiu că mie mi-a trebuit ceva experienţă de viaţă pentru a înţelege mai bine romanele sale. Astăzi mi-am amintit de Un veac de singurătate. Dincolo de orice considerente legate de stilul narativ, tradiţii literarare,evoluţie, teme şi tehnici, tema care nu dispare niciodată din opera sa este dragostea. La început, se gândea să îşi intituleze romanul „Casa”, dar până la urmă s-a hotărât să opteze pentru titlul de „Un veac de singurătate”, pentru a evita confuzia cu romanul „Marea Casă”, publicat în 1954 de prietenul său, scriitorul columbian Alvaro Cepeda Samudio. Ideea originală ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). Şi aşa a luat naştere Macondo a cărui istorie fictivă este descrisă în carte. În cei peste o sută de ani povestiţi suntem părtaşi la ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia, ca într-un carusel unde personajele moştenesc numele şi înclinaţiile stirpei, dezvăluind stiluri de viaţă care se dedublează şi se repetă. Cele şapte generaţii, ca şapte vrăji, şapte- număr magic („Cele şapte minuni ale lumii", "Cele 7 arte", "Cele 7 păcate capitale", "Cei 7 înţelepţi ai Greciei", "Cele 7 coline ale Romei", Cele 7 zile ale săptămînii", etc etc.), îşi trăiesc zilele între ignoranţă şi cunoaştere, între întemeierea oraşului şi singurătate, între izolare şi iubire.

Ca structură, eşti purtat în două planuri ce menţin unitatea textului – un prim-plan ce evidenţiază povestea familiei şi a satului pe care îl întemeiază şi un al doilea, apărut ca o necesară anexă a celui dintâi, planul semnificaţiilor care evidenţiază faptele într-o parabolă parcă a reeditării experienţei omenirii, de la întâia revelaţie până la apocalipsă.

Deşi ficţiune, romanul este o alegorie socială şi politică, a condiţiei umane în care este exploatată ideea că este foarte important ca oamenii să-şi cunoască şi amintească propria istorie, altfel putând suferi pentru ea. Personajele sunt extrem de naturale şi credibile, iar ideea de care aminteam este clar reliefată – dragostea pură, acel sentiment dătător de aripi, produs al evoluţiei poate fi, în ultimă instanţă,  mijlocul de salvare al umanităţii.Poate fi, dar nu este! În poveste sfidează norme morale, este ridicolă ori incestuoasă, deviantă, compromiţătoare, un factor distructiv, un cerc vicios în care eroii se înalţă şi evolulează efemer, mereu revenind la punctul de plecare. Şi ideea curgerii timpului, implacabil , martor tăcut, este conturată prin diverse alegorii – de exemplu, furnicile roşii, a căror luptă ( pe care o câştigă mereu, iar şi iar) cu localnicii este un semn că ele reprezintă timpul în trecerea sa.

Criticii deseori citează anumite opere ale lui Gabriel García Márquez, ca fiind reprezentative pentru realismului magic, cu un stil de a scrie în care supranaturalul este prezentat ca fiind lumesc, iar lumea ca fiind supranaturală sau extraordinară (termenul de „realism magic” a fost inventat de către criticul de artă german Franz Roh în 1925).

O carte dragă sufletului meu pe care o recitesc mereu de parcă aş citi-o prima oară. Sper să faceţi la fel .

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

De-a lungul timpului mi-am educat spiritul să poată face distincţii clare între omul-om, banal şi uneori cât se poate de insipid şi opera sa. Îmi aduc aminte cât de amarnic am suferit când un coleg de clasă  mi-a trântit o replică usturătoare indignat de patima cu care susţineam opera lui Eminescu. Nici acum nu suport prea bine starea ce mi-o provoacă neînţelegerea unor spirite mult mai presus de noi. Şi, mă întreb, cine îşi aminteşte ca Eminescu a sfârşit sifilitic şi nebun când aude/ascultă/cântă poeziile sale?

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparţinând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicaţii, printre care şi ziarul oficial al Mişcării, "Buna Vestire", dar şi prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. Plurivalent, personalitate de tip renascentist, eseist, prozator, profesor universitar, Mircea Eliade (1907-1986) a avut un succes răsunător şi a făcut carieră internaţională, ca istoric al religiilor şi filozof al culturii. Sunt oameni care nu i-au iertat lui Eliade, de-a lungul timpului, opţiunile politice din anii tinereţii. La un moment dat, denigratorii săi l-au acuzat de misticism şi chiar de fascism. Criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu explică în celebra sa Istorie: "Au folosit ca pretext câteva articole de tinereţe în care Mircea Eliade susţinuse, cu un entuziasm naiv, unele idei legionare, complet abandonate în publicistica lui ulterioară". Cert este că în anii '30 credea în existenţa unui ,,sentiment fantastic pur românesc". Cine ştie, ar putea fi şi aceasta o formă de expresie a frumuseţii patriotismului său, alături de faptul că scriitorul, şi după decenii de exil, şi-a scris "Memoriile" şi "Jurnalul" în limba română şi a continuat să transfigureze literar spaţiul bucureştean în "geografie sacră". Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului.

Vreau să povestesc astăzi despre a sa Nuntă în cer… în care autorul evadează în trecut, descătuşându-se parcă de povara unei amintiri traumatizante. Nu este nimic nou, în multe dintre scrierile sale recunoaştem caracterul autobiografic al acestora. Poveste de iubire, romanul aparţine prozei erosului dacă vreţi, deşi eroii săi sunt mult deasupra inhibiţei erotice, tineri şi frumoşi, revoltându-se împotriva societăţii şi normelor impuse de aceasta, personaje ce-şi induc experienţe împinse dincolo de limite şi care reuşesc, nu pentru mult timp, e adevărat, să  stabilească o comuniune profund umană în zona erotică, expansivi şi liberi de orice prejudecată. Mi s-a părut remarcabil cât de realist  ilustrează Eliade mitul Androginului – o fiinţă aproape perfectă ce uneşte forţa bărbătească şi farmecul feminin rivalizând cu zeii şi primindu-şi pedeapsa, aceea de a rătaci prin lume în căutarea jumătăţii…sufletul pereche. Iubirea, ca ideal al perfecţiunii poate însemna predestinare, omul dator fiind să caute perechea sa, pregătit şi capabil să refacă făptura primordială unică.  Vorbind despre idealul erotic, nunta veşnică poate fi posibilă doar în cer, acolo unde se spune că sufletele se împletesc în eternitate, lucru ştiut şi acceptat de personajele romanului „ …noi amândoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă ”. Finalul perceput de mine nu este  decât un avertisment…

"Cine nu ştie de altfel că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar, sentimentul că eşti iubit, trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust?",  se întreabă , aproape inutil unul dintre protagoniştii care a avut şansa de a fi întâlnit marea iubire...  Doar pentru a o pierde şi a-şi târî viaţa, infirm, mai departe, visând până la ultima răsuflare la o Nuntă în Cer.
Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Îmi aduc aminte cât de pasionată, de-a dreptul ,eram în copilărie de tot ceea ce ţinea de ocultism. Lucruri de genul : chemarea spiritelor, cărora le adresam tot felul de întrebări (puerile şi de-a dreptul idioate- realizez acum), uscat tot felul de plante şi consumat ceaiuri cu gust aiurit, pentru a putea vedea viitorul din trecut, speriat camarazii de vârstă cu tot felul de poveşti terifiante la aceea vreme, întâmplări ce acum le retrăiesc amuzându-mă, dar care la vârsta aceea erau adevărate acte de curaj !!!

Am şi eu, ca mulţi alţii, temerile mele legate de această, da!, acum îi pot spune fără a greşi, ştiinţă, şi argumentul hotărâtor care m-a făcut să cred că există adevăr este Biblia care spune : „Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, ‘mi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui. ” (Levitic 20:6) şi „ Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sîngele lor să cadă asupra lor.”  (Levitic 20:27) Deci, aceste lucruri sunt posibile, altfel nu ar fi interzise, nu?

Şi ajung la cartea Cutia cu fantome – Joe Hill…Aveam o stare de nerăbdare indusă de titlu şi de recomandările scrise pe copertă, astfel încât, într-o seară m-am aşezat confortabil şi am început să deapăn firele poveştii. Poate nu vă aşteptaţi, însă după vreo 80 de pagini, cum se făcuse întuneric afară şi eram singură, percepeam până la senzorial, toată acţiunea !!! Cuminte am pus semn şi am închis cartea. Inutil să descriu aventurile somnului din aceea noapte..dar dimineaţa am decis că este indicat să citesc DOAR la lumină naturală J. Este un roman horror destinat nu doar celor ce apreciază genul. Redus la esenţial – este povestea nebună a unui star rock pasionat de obiecte oculte, ce împreună cu iubita sa de la aceea vreme trăieşte o aventură incredibilă încercând să supravieţuiască unei fantome scăpată de sub control…Cu multă artă, constaţi cum ajungi curios şi nerăbdător pe măsură ce te adânceşti în iţele poveştii. Hill dozează cu înţelepciune umorul şi suspansul, te iniţiază cu referinţe în lumea rock-ului ( părerile sunt împărţite -Jude este descris ca semănând cu solistul de la Metallica, ori cu  cu Kerry King, chitaristul trupei Slayer), şi-a conturat cu destulă limpezime personajele şi, în plus, vine cu o abordare nouă a unui subiect larg dezbătut de-a lungul timpului. Acum , după ce am citit cartea, vă spun cu toată sinceritatea că a trecut pe loc fruntaş în lista mea de cărţi ce trebuie musai citite !

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

A trecut ceva vreme de când nu am scris pe aici. S-au întâmplat… nu foarte multe lucruri, dar viaţa merge înainte, aproape perfect am curajul a spune !? Am fost la Bookfest, am dat iama în puţinele economii puse special deoparte pentru acest eveniment J. Dar sunt fericită, mi-am cumpărat de citit aproape până la târgul din iarnă!!!!

Am acumulat dispoziţii războinice şi gust amar în disputele cu furnizorii de „strict necesar”, m-am supărat şi apoi mi s-a făcut lehamite să mă irosesc în bătălii fără rost, am fost la un extraordinar concert şi mă pregătesc dulce-amărui pentru ziua de joi. Dulce e aşteptarea, bucuria că ajung la Concertul Scorpions, amar e gândul că este turneul de adio al trupei…

Cam pe vremea când trupa lansa albumul Savage Amusement (1988) eram în liceu. Şi atunci, ca şi acum, colindam librăriile şi citeam cu nesaţ, dornică să mă îmbogăţesc pe mine, omul care abia se forma. Şi tot cam de atunci am devenit extrem de zgârcită în a împrumuta cărţile mele. Deci, lungul drum din Floreasca până acasă îl făceam de cele mai multe ori cu o colegă de clasă, să îi spunem LB. Auzind aprecierile mele şi văzând exaltarea cu care povesteam despre o carte mă roagă să i-o împrumut…Şi până astăzi, 2011 AD, tot împrumutată ei a rămas ! Şi acum, când povestesc am o strângere uşoară de inimă, cum se ştie că încerci la pierderea a ceva drag. În fine, peste ani, descopăr că LB a fost diriginta fiului unor prieteni apropiaţi. Ironia face să aflu că nu este un cadru didactic foarte îndrăgit, şi după o noapte de nesomn iau hotărărea să îi las cartea. Poate că o mai reciteşte şi mai învaţă câte ceva, cine ştie? Mi-am comandat cartea de la anticariat şi acum sunt împăcată. Şi fericită. Şi mă gândesc că au trebuit să treacă amar de ani până am acceptat, cu seninătate, e adevărat, că acel exemplar nu se va mai aşeza cuminte în biblioteca mea.

Povestea o găsiţi în anticariate – Turnirul – George Şerban. A apărut în 1987, ca fiind al doilea roman al celui ce-a conceput Proclamaţia de la Timişoara. M-am ataşat cu fidelă prietenie de Miruna, Ştefan, Silvia, chiar şi de odiosul Petre D. O poveste cu aromă de studenţie, scrisă pare dintr-o singură suflare, un stil voit arhaic uneori, ascuţit ca un bisturiu ce se pregăteşte de operaţie, şi cu o intuţie a fiecarui fapt, a fiecărei acţiuni care m-a surprins de cele mai multe ori, şi cu acele file de jurnal în limba franceză care te fac să te gândeşti că poate avea dreptate cel ce-a spus „scriu în limba română dar iubesc în limba franceză”.  La prima lectură, mă pregăteam de bacalaureat. Astăzi am trecut cu mulţi ani peste acel moment. Dar, când am început s-o recitesc parcă m-am întors în timp. La fel de nedumerită uneori, răzvrătită chiar, de cele mai multe ori, cu înţelegere pentru cei surzi şi muţi şi orbi, metehne metaforice în poveste, cu aceeaşi frustrare că lucrurile neterminate nu-s de folos nimănui, şi cu un enorm respect pentru autor.

,, Je suis comme le roi d'un pays pluvieux

   Riche, mais impuissant, jeune et pourtant très vieux…”

Spor la citit !