Mai citeşte lumea?

După o săptămână caniculară presărată cu tot felul de evenimente,  în care am dospit, m-am copt, am ieşit din formă, nici nu vă puteţi imagina bucuria cu care am aşteptat seara de duminică! Auzisem că va ploua! Când a început furtuna prevestitoare am fugit la geam şi anticipam răcoarea ploii ce va să vină precum un copil! Geamurile deschise şi vântul suierând, câteva fulgere şi vreo două tunete desprinse parcă din filmele SF mi-au amintit de o carte citită cu ceva timp(de fapt, cu mai mult) în urmă : Vin ploile -Louis Bromfield.

Cronicile vremii ni-l înfăţişează ca pe-un om în permanentă mişcare, căutare, încercând, experimentând diverse activităţi până să rămână aproape fidel doar scrisului. În 1932 a vizitat India, sub farmecul cărei a rămas, şi la câţiva ani după aceea apare romanul care impresionează nu doar prin siguranţa cu care narează, ci chiar prin realitatea, palpabilă, cu care descrie ţara acelor vremuri, în perioada dintre cele două războaie când urmele colonialismului britanic se ciocneau cu vechile superstiţii locale. Deşi numeroase, autorul acordă aceeaşi atenţie tuturor personajelor, creionând fiinţe cu personalităţi distincte, fapte, locuri, întâmplări parte nascocite parte reale încât tu, ca cititor, eşti parte integrantă din poveste.Nu ştiu exact prin ce experienţe a trecut însă dovedeşte o profundă cunoaştere a sufletului uman dacă este doar să mă gândesc la gândurile şi sentimentele momentelor de introspecţie.Şi încă ceva, lumea acesta poate fi descifrată, înţeleasă, doar după ultimele rânduri ale poveştii.Fireşte, la aceea vreme în literatură, şi nu doar cea americană, tema favorită, dacă pot spune aşa, era regăsirea identităţii pierdute ori măcar încercarea de a o contura. Nu e de mirare că unele personaje se vor ralia unei cauze nobile ajungând la o împlinire a personalităţii, în timp ce altele, puse în faţa revelaţiei unei vieţi facile, lipsită de îndatoriri şi responsabilităţi vor realiza ariditatea şi inutilitatea chiar a propriei identităţi. Povestea aduce în prim plan India şi locuitorii săi, un popor măcinat de contradicţii interioare, superstiţii şi prejudecăţi cu o mare calitate însă : capacitatea de a înfrunta şi de a se ridica deasupra acestor adversităţi. Şi coloniştii sunt, unii curajoşi, demni, consecvenţi, alţii apatici, inumani  ori rău intenţionaţi. Însă puşi în faţa unei calamităţi, atunci când barierele dispar şi formulele sociale devin inutile, eroii îşi redescoperă statutul de OM. Antiteza cu care îşi defineşte personajele  pune faţă-n-faţă tipolgii umane diferite : indienii sunt buni, puri, morali, înrădăcinaţi şi uniţi, făcând tot posibilul să depaşească tragedia cărora au fost victime, pe când britanicii, fie sunt iniţial indiferenţi, ca apoi să pară treziţi la realitate confruntaţi cu problemele din jur, fie sunt buni de la început până la sfârşit ! Şi, deloc neaşteptat, personajele principale se regăsesc, se împlinesc în mirifica lume a Indiei, ca şi cum, niciun alt cadru  revelator şi iniţiatic nu ar fi putut permite asta. Pe tot parcursul poveştii LB păstrează această idee : India este tărâmul magic, spaţiul primordial spre care toate energiile se îndreaptă parcă doar pentru a se reordona.Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să vă răpesc plăcerea de a descoperi această fascinantă poveste. Şi, aşa, ca la final – duminica plouă ! J

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

De regulă, când scriu despre cărţi îmi creez o atmosferă personală. Sunt însă situaţii când parcă nu mai am răbdare să povestesc. Ideile mi se învălmăşesc în minte şi cuvintele o iau razna ! J Am câteva convingeri solide, şi faptul că am ajuns aici (pe Terra, adică) cred că nu este deloc, dar deloc întâmplător ! Cum am spus, nu m-am dumirit încă ce rol mi-a fost rezervat, însă de multe ori trăiesc şi mă bucur de ce este în jurul meu fără să îmi pun sute de întrebări. Nu cred că timpul le rezolvă pe toate, dar are puterile sale vindecătoare, de asta m-am convins pe pielea mea ! Fireşte, din copilărie plecând, am rămas la fel de fascinată de călătoria în timp. Cel mai des mă văd trăind la curtea Franţei, nu neapărat în vremea Regelui Soare, dar pe acolo. Câte carnavaluri n-am regizat în copilărie sub influenţa lecturilor de atunci ! Ce sofisticate rochii deveneau peticele pe care leneveam la soare, ori ce firave evantaie ne erau frunzele de dracena şterpelite de pe palierul blocului ! Oh, şi ce de intrigi mai ţeseam, de ne încurcam şi nu mai reuşeam neam să păstrăm firul poveştii ce-o imaginam… J.

Revenim. Călătoria în timp rămâne şi astăzi le fel de fascinantă pentru mine. Trecând prin viaţă şi privind în urmă, mă gândesc că aş schimba unele lucruri, pe altele nu le-aş mai face, iar de altele m-aş bucura la  nesfârşit. Dar cum lucrul acesta încă nu este posibil, folosesc (folosim?) tot felul de alte soluţii. Cititul este una dintre ele. Nu este o evadare, ci o punte ! Şi când mi se întâmplă ca o carte să mă pună serios pe gânduri simt nevoia să împărtăşesc experienţa aceasta cu cât mai multă lume. Avem un început obişnuit de poveste. Firesc sau nu, totul se rupe brusc când dai peste moarte în paginile de început…Stau şi recitesc, poate nu am înţeles, poate nu am început cu ce trebuie, să mai citim puţin. Nu! este vorba despre moarte. În început de capitol, de poveste, îmi provoacă o reacţie ciudată – nu vreau aşa! Nu sunt o fire prea răbdătoare, dar mai citesc câteva pagini, să nu spun că n-am ajuns măcar la finele primului capitol. Şi asta a fost! Noapte albă (ajutată şi de ceva probleme de sănătate) şi spre dimineaţă terminată cartea. Cele câteva ore de somn s-au tot rotit în poveste. Şi încă se rotesc în mine. Jeff Winston are şansa să-şi retrăiască viaţa ! Oh, ce fericit trebuie să fie omul acesta îmi şoptesc cu o doză de invidie. Şi bang! mă şi văd în locul său ! Vârtejul de amintiri mă inundă nestăvilit şi nici nu stiu exact cu ce să încep.Îmi revin şi continui să citesc. Până la final, nu a fost pagină care să nu mă facă să îmi pun zeci de întrebări…la care încă mai caut răspunsuri. Mă interesează data exactă a morţii, nu cu obstinaţie, dar aş vrea să ştiu când plec să las cât mai puţine lucruri neterminate. Şi fireşte, nu trebuie să se întâmple prea curând, căci mai am planuri pe aici ! JJJ. De unde la început îl invidiam, pe masură ce mă reîntorceam cu el în diferite perioade din viaţa sa, am realizat cât de nedrept este totuşi ! Să iubeşti, să speri, să faci planuri ştiind că  în ziua X, gata, totul se termină ! Şi să ştii că vei reveni iar şi iar, de parcă ai avea un puzzle de terminat…Deci până la urmă nu e chiar aşa roz, ci de-a dreptul negru. Nu cred că bucuria produsă de întoarcere poate compensa durerea pierderii atâtor oameni şi momente.Nu când lucrul acesta se repetă fără vreo motivaţie anume, ci doar aşa, de pare o joacă a unui demiurg sadic ! Interesant şi remarcabil este faptul că nu se acordă o importanţă majoră motivelor  ce au dus la bucla temporală, oferind dreptul la propria interpretare, conformă cu credinţele şi preconcepţiile fiecărui cititor. Şi realizezi cât de puţin poţi face, aproape nimic, să împiedici ce ţi-e dat ! Şi este şi o romantică iubire dincolo de timp care te agaţă în mreje, deşi romanul este unul încadrat la categoria fantastic!

Deşi nu e nimic ireal în dorinţa de a înţelege trecerea timpului. Acest prieten/duşman enigmatic ce uneori zboară ca vântul iar alteori se târeşte ca melcul. Mă voi întreba zile întregi ce aş schimba şi spre ce aş tinde în eventualitatea că aş trăi o astfel de experienţă. Şi mai sper să nu fim doar câţiva oameni care trecem prin încercarea asta, căci sunt multe de reparat, dar nu aş renunţa pentru nimic în lume şi dincolo de ea la familie şi prietenii mei !

Spor la citit !

 Ah, da, asta este cartea despre care am povestit !

Mai citeşte lumea?

Cât de simplu poate fi totul uneori, şi cu toate acestea ne place nouă, oamenilor să complicăm, deseori inutil, lucrurile. Vorbeam cândva despre coincidenţe. Personal sunt aproape convinsă de veridicitatea acestora. Acceptăm, voit ori ba, existenţa a ceva mai presus de puterea noastră de înţelegere, a cuiva ce uneori pare că se joacă cu existenţa noastră (sau măcar cu unele din vieţile noastre J ). Lucrurile sunt destul de bine definite : alb şi negru, bun şi rău, urât şi frumos, şi aş putea scrie pagini întregi despre antitezele din jurul nostru. Genetic sau de-a dreptul patetic, ne poziţionăm aproape întotdeauna de partea ,,bună şi frumoasă”, din convingere, ori pur şi simplu pentru că aşa trebuie. Cu acest aşa trebuie este o altă poveste, lungă şi întortocheată, şi oameni mult mai înţelepţi decât mine au dezbătut problema. Cert este că am pus ; şi revin deseori, conştientă că nu prea curând voi pune . acestei chestiuni. Revenind, mi-am adus aminte de o carte citită prima oară în adolescenţă şi recitită de multe alte ori de atunci: Maestrul şi Margarita -Mihail Bulgakov.Nu este cazul să povestim despre Bulgakov, are locul său bine stabilit în literatura universală, loc pe care-l nu îl contestă prea multă lume ! Ştim despre opoziţia avută faţă de comunism şi de războiul personal cu Stalin ( nu e cazul să amintesc scrisoarea trimisă,nu?).

Satira la adresa lăcomiei, birocraţiei şi corupţiei Uniunii Sovietice a lui Stalin, la adresa paranoicilor ce controlau acţiunile şi percepţiile oamenilor a făcut ca manuscrisul să fie tainuit aproape 20 de ani !

Dincolo de măiestria cu care ţese povestea, una fantastică, şi atât, atât de actuală !, scrierea are o menire etică, estetică şi terapeutică, ajutându-l să transforme ,,imposibilitatea de a trăi în posibilitatea de a scrie”. Trebuie să ai afinitate şi dispoziţie cerebrală să parcurgi romanul ce te poartă într-o lume ironică, fantastică, tragi-comică, dominată când de disperare, când de iubire, dar din care răzbate ca un perpetuum strigăt de ajutor nevoia de mântuire a omului.

Imaginând povestea în mai multe planuri, eşti, pe rând, martor tăcut la apariţia Satanei cu chip de om , la judecata lui Iisus şi la apogeul, decăderea şi renaşterea unei poveşti de iubire. Şi te trezeşti în faţa personajului rău dar care nu este chiar rău! Nu face decât să scoată la iveala tot ce e mai rău în om, satirizând dincolo de ilaritate tarele umanităţii! Şi ca totul să te facă să nu mai pricepi nimic, dă dovadă de înţelepciune şi bunătate, după ce distruge TOT vine şi spune ,,Toate vor fi bine într-un final .Este fundaţia pe care a fost creată lumea.” Deşi nu este unică, materializarea Diavolului în om, interesantă este maniera în care Bulgakov îl prezintă, ca pe un aproape măscărici, un personaj care nu este deloc înspăimântător ci de-a dreptul simpatic !!!! Meritul îi aparţine de a fi creat o operă în care descrie inedit pactul cu Diavolul, dar în care permanent face referiri la istoria deloc elucidată a Răstignirii, la Jertfa pentru Mântuire, (magistral fiind modul în care Pilat din Pont îşi primeşte iertarea după secole de existenţă zbuciumată) punând în antiteză cele două laturi ale Divinităţii, la final eşti pe convins că latura întunecată a existenţei noastre poate fi supusă multor încercări, însă credinţa este singurul lucru ce ne poate mântui!

Spor la citit !

Ziua Z

În această seară îmi împlinesc un vis . Să aveţi o zi răcoroasă!

Mai citeşte lumea?

În zilele, dar mai ales nopţile  premergătoare examenului de admitere la facultate, am început să citesc  Idiotul - Feodor Mihailovici Dostoievski. Nu era primul contact cu opera lui FM Dostoievski şi nici prima întâlnire cu titanii (cum îi numesc eu, cu drag) ruşi ai literaturii. Norocul meu a fost că examenul l-am dat după-amiaza, astfel încât  duminică, noaptea, 15 iulie, 1990 AD, am stat până pe la 9.00 dimineaţa şi am terminat povestea. Nu a fost chip să mă pot desprinde. Îmi amintesc chiar că la un moment dat am încercat să dorm, dar mă tot întrebam cum se va sfârşi. Nu este un autor facil şi fiecare cititor are de trecut obstacole, familarizându-se cu arhitectura narativă şi paleta de personaje, raporturile dintre ele, dialogurile ce lasă loc îndoielilor tale, trimiterile constante şi extrem de bine documentate către Divinitate, viziunea teatrală, reflecţiile filozofice şi analizele psihologice, limbajul mitic, atmosfera palpabilă…ufff, şi ar mai fi de scris, dar nu vreau să vă speriaţi în cazul în care încă nu aţi citit cartea!

De la început eşti, aş putea spune, pus în gardă, să nu îţi risipeşti atenţia aiurea – sunt patru puncte , patru poli, de influenţă : Mîşkin, Nastasia, Aglaia si Rogojin. Fiecare cu misterele vieţii sale, cu halucinante reacţii şi, mai presus de orice, într-un ciudat, şi da, uman, raport unii cu ceilalţi. Antiteza şi tehnica ascunderii, te pot debusola deseori, căci, fără tăgadă, Dostoievski este un abil maestru în ,, încălceli de minţi ”  , cum inspirat am auzit pe cineva spunând. Este povestea unui om care trăieşte altfel decât cei din jurul său, admirat şi urât deopotrivă pentru acest lucru. Ca în mai toate scrierile sale, şi aceasta este centrată pe o parabolă evanghelică, raportându-se la Hristos ca temei al tuturor lucrurilor,sentinţa acestei scrieri ortodoxe, o rosteşte Dostoievski prin intermediul Prinţului Mîşkin ,,frumuseţea va mântui lumea”.

Ah, şi da, mai am o recomandare – recitiţi cartea! În strânsă legătură cu modul de viaţă, cu experienţa acumulată, cu vârsta, veţi descoperi noi valenţe ale propriei conştiinţe, propriei existenţe, şi poate veţi trece mai uşor peste angoasele şi frustrările derivate din apriga înţelegere a curgerii timpului… Idiotul este o carte ce m-a pus pe gânduri. Prinţul Mîşkin, întruchiparea lui Iisus, agonizează într-o societate perfidă din toate punctele de vedere, pentru a face bine. Dar, cum este de aşteptat, eşuează, este neînţeles, uneori compătimit, ori cel mult simpatizat. (câţi dintre noi nu am trecut oare prin acest gen de experienţe în anumite momente ale vieţii noastre?)  Dostoievski ne aminteşte de spusa Mântuitorului – ,,daca nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor ”. Un Mîşkin lipsit de răutate, iertător, milostiv, bun, incapabil de făţărnicie şi minciună, dar care într-o lume văduvită de substanţă, de materie, sclava plăcerilor vinovate, nu este decât un Idiot…Şi, fără să vrei parcă, te cutremuri înlăuntrul fiinţei tale, gândind cât de posibil ar fi ca la o revenire,  Mântuitorul să ajungă la spitalul de nebuni… Ideea aceasta se regăseşte constant în opera lui Dostoievski, încât eu o percep ca pe un avertisment adresat peste timp umanităţii. O lume surdă, oarbă, opacă ce te face să te întrebi în final :cine este de fapt  idiotul?

„Ideea principală a romanului este înfăţişarea unui om întru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum... Voi aminti că dintre chipurile sublime ale literaturii creştine cel mai apropiat de desăvârşire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru că, în acelaşi timp, este şi ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slabă decât Don Quijote, totuşi imensă) este şi el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor... Jean Valjean este şi el o tentativă puternică, dar trezeşte simpatia datorită teribilei sale nefericiri şi prin faptul că societatea este nedreaptă cu el. Pe când la mine nu există nimic, nimic asemănător...” - F.M. Dostoievski.

Spor la citit !

Bună dimineata C !

De mult timp nu am mai scris aici…Asta nu înseamnă că am abandonat acest proiect, sau, mai rău, că nu am mai citit nimic !!! Am avut doar parte de o perioadă mai…agitată care a culminat cu săptămâna trecută, cele mai rele 7 zile din anul acesta pentru mine ! Se spune că ne este frică de moarte pentru că nu ştim ce ne aşteaptă dincolo, dacă acest dincolo există. Ei bine, deocamdată am decis că nu-i momentul pentru marea călătorie, nu doar pentru că mai am atât de multe lucruri de făcut pe aici, cât îmi spuneam râzând : voi negocia ! Merg după ce trece orice durere !!!

Foarte pe scurt – am fost la concert la Scorpions, am citit, am muncit, am ascultat muzică, unii din prietenii mei au mai adăugat ani înţelepciunii lor, am zâmbit şi m-am trezit de multe ori cu gândul la copilărie… Voi reveni cu sfaturile pentru lectură. Până atunci vă doresc să aveţi parte doar de ce este mai bun. Şi, ca să nu mă dezmint:
Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Cred că nu greşesc dacă afirm că e perfect normal să avem afinităţi legate de scriitorii ce ne marchează în multiple forme existenţa. Încă nu pot fi atât de categorică şi să spun că urăsc un autor. Îmi acord răgazuri şi îmi reconsider poziţia faţă de o anumită scriere, uneori chiar ani, dar nu am găsit resurse interioare să urăsc un scriitor. Pot spune despre cineva că nu-mi place, dar numai după ce aplic regula (de aur) a celor 3 J. Adică citesc cel puţin 3 lucruri scrise de aceea persoană şi apoi dau verdicte. E adevărat, încă mai aştept celelalte 2 scrieri ale unor autori şi mă feresc în a face recomandări dacă am urme de îndoială. Cineva spunea într-o discuţie  că pe Gabriel García Márquez fie îl îndrăgeşti fie îl urăşti ! Ei bine, eu fac parte din categoria celor ce-l apreciază !

Ştiu că s-a scris mult despre opera sa. Ştiu că uneori poate fi solicitant să îi parcurgi poveştile. Ştiu că mie mi-a trebuit ceva experienţă de viaţă pentru a înţelege mai bine romanele sale. Astăzi mi-am amintit de Un veac de singurătate. Dincolo de orice considerente legate de stilul narativ, tradiţii literarare,evoluţie, teme şi tehnici, tema care nu dispare niciodată din opera sa este dragostea. La început, se gândea să îşi intituleze romanul „Casa”, dar până la urmă s-a hotărât să opteze pentru titlul de „Un veac de singurătate”, pentru a evita confuzia cu romanul „Marea Casă”, publicat în 1954 de prietenul său, scriitorul columbian Alvaro Cepeda Samudio. Ideea originală ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). Şi aşa a luat naştere Macondo a cărui istorie fictivă este descrisă în carte. În cei peste o sută de ani povestiţi suntem părtaşi la ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia, ca într-un carusel unde personajele moştenesc numele şi înclinaţiile stirpei, dezvăluind stiluri de viaţă care se dedublează şi se repetă. Cele şapte generaţii, ca şapte vrăji, şapte- număr magic („Cele şapte minuni ale lumii", "Cele 7 arte", "Cele 7 păcate capitale", "Cei 7 înţelepţi ai Greciei", "Cele 7 coline ale Romei", Cele 7 zile ale săptămînii", etc etc.), îşi trăiesc zilele între ignoranţă şi cunoaştere, între întemeierea oraşului şi singurătate, între izolare şi iubire.

Ca structură, eşti purtat în două planuri ce menţin unitatea textului – un prim-plan ce evidenţiază povestea familiei şi a satului pe care îl întemeiază şi un al doilea, apărut ca o necesară anexă a celui dintâi, planul semnificaţiilor care evidenţiază faptele într-o parabolă parcă a reeditării experienţei omenirii, de la întâia revelaţie până la apocalipsă.

Deşi ficţiune, romanul este o alegorie socială şi politică, a condiţiei umane în care este exploatată ideea că este foarte important ca oamenii să-şi cunoască şi amintească propria istorie, altfel putând suferi pentru ea. Personajele sunt extrem de naturale şi credibile, iar ideea de care aminteam este clar reliefată – dragostea pură, acel sentiment dătător de aripi, produs al evoluţiei poate fi, în ultimă instanţă,  mijlocul de salvare al umanităţii.Poate fi, dar nu este! În poveste sfidează norme morale, este ridicolă ori incestuoasă, deviantă, compromiţătoare, un factor distructiv, un cerc vicios în care eroii se înalţă şi evolulează efemer, mereu revenind la punctul de plecare. Şi ideea curgerii timpului, implacabil , martor tăcut, este conturată prin diverse alegorii – de exemplu, furnicile roşii, a căror luptă ( pe care o câştigă mereu, iar şi iar) cu localnicii este un semn că ele reprezintă timpul în trecerea sa.

Criticii deseori citează anumite opere ale lui Gabriel García Márquez, ca fiind reprezentative pentru realismului magic, cu un stil de a scrie în care supranaturalul este prezentat ca fiind lumesc, iar lumea ca fiind supranaturală sau extraordinară (termenul de „realism magic” a fost inventat de către criticul de artă german Franz Roh în 1925).

O carte dragă sufletului meu pe care o recitesc mereu de parcă aş citi-o prima oară. Sper să faceţi la fel .

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

De-a lungul timpului mi-am educat spiritul să poată face distincţii clare între omul-om, banal şi uneori cât se poate de insipid şi opera sa. Îmi aduc aminte cât de amarnic am suferit când un coleg de clasă  mi-a trântit o replică usturătoare indignat de patima cu care susţineam opera lui Eminescu. Nici acum nu suport prea bine starea ce mi-o provoacă neînţelegerea unor spirite mult mai presus de noi. Şi, mă întreb, cine îşi aminteşte ca Eminescu a sfârşit sifilitic şi nebun când aude/ascultă/cântă poeziile sale?

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparţinând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicaţii, printre care şi ziarul oficial al Mişcării, "Buna Vestire", dar şi prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. Plurivalent, personalitate de tip renascentist, eseist, prozator, profesor universitar, Mircea Eliade (1907-1986) a avut un succes răsunător şi a făcut carieră internaţională, ca istoric al religiilor şi filozof al culturii. Sunt oameni care nu i-au iertat lui Eliade, de-a lungul timpului, opţiunile politice din anii tinereţii. La un moment dat, denigratorii săi l-au acuzat de misticism şi chiar de fascism. Criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu explică în celebra sa Istorie: "Au folosit ca pretext câteva articole de tinereţe în care Mircea Eliade susţinuse, cu un entuziasm naiv, unele idei legionare, complet abandonate în publicistica lui ulterioară". Cert este că în anii '30 credea în existenţa unui ,,sentiment fantastic pur românesc". Cine ştie, ar putea fi şi aceasta o formă de expresie a frumuseţii patriotismului său, alături de faptul că scriitorul, şi după decenii de exil, şi-a scris "Memoriile" şi "Jurnalul" în limba română şi a continuat să transfigureze literar spaţiul bucureştean în "geografie sacră". Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului.

Vreau să povestesc astăzi despre a sa Nuntă în cer… în care autorul evadează în trecut, descătuşându-se parcă de povara unei amintiri traumatizante. Nu este nimic nou, în multe dintre scrierile sale recunoaştem caracterul autobiografic al acestora. Poveste de iubire, romanul aparţine prozei erosului dacă vreţi, deşi eroii săi sunt mult deasupra inhibiţei erotice, tineri şi frumoşi, revoltându-se împotriva societăţii şi normelor impuse de aceasta, personaje ce-şi induc experienţe împinse dincolo de limite şi care reuşesc, nu pentru mult timp, e adevărat, să  stabilească o comuniune profund umană în zona erotică, expansivi şi liberi de orice prejudecată. Mi s-a părut remarcabil cât de realist  ilustrează Eliade mitul Androginului – o fiinţă aproape perfectă ce uneşte forţa bărbătească şi farmecul feminin rivalizând cu zeii şi primindu-şi pedeapsa, aceea de a rătaci prin lume în căutarea jumătăţii…sufletul pereche. Iubirea, ca ideal al perfecţiunii poate însemna predestinare, omul dator fiind să caute perechea sa, pregătit şi capabil să refacă făptura primordială unică.  Vorbind despre idealul erotic, nunta veşnică poate fi posibilă doar în cer, acolo unde se spune că sufletele se împletesc în eternitate, lucru ştiut şi acceptat de personajele romanului „ …noi amândoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă ”. Finalul perceput de mine nu este  decât un avertisment…

"Cine nu ştie de altfel că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar, sentimentul că eşti iubit, trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust?",  se întreabă , aproape inutil unul dintre protagoniştii care a avut şansa de a fi întâlnit marea iubire...  Doar pentru a o pierde şi a-şi târî viaţa, infirm, mai departe, visând până la ultima răsuflare la o Nuntă în Cer.
Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Îmi aduc aminte cât de pasionată, de-a dreptul ,eram în copilărie de tot ceea ce ţinea de ocultism. Lucruri de genul : chemarea spiritelor, cărora le adresam tot felul de întrebări (puerile şi de-a dreptul idioate- realizez acum), uscat tot felul de plante şi consumat ceaiuri cu gust aiurit, pentru a putea vedea viitorul din trecut, speriat camarazii de vârstă cu tot felul de poveşti terifiante la aceea vreme, întâmplări ce acum le retrăiesc amuzându-mă, dar care la vârsta aceea erau adevărate acte de curaj !!!

Am şi eu, ca mulţi alţii, temerile mele legate de această, da!, acum îi pot spune fără a greşi, ştiinţă, şi argumentul hotărâtor care m-a făcut să cred că există adevăr este Biblia care spune : „Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, ‘mi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui. ” (Levitic 20:6) şi „ Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sîngele lor să cadă asupra lor.”  (Levitic 20:27) Deci, aceste lucruri sunt posibile, altfel nu ar fi interzise, nu?

Şi ajung la cartea Cutia cu fantome – Joe Hill…Aveam o stare de nerăbdare indusă de titlu şi de recomandările scrise pe copertă, astfel încât, într-o seară m-am aşezat confortabil şi am început să deapăn firele poveştii. Poate nu vă aşteptaţi, însă după vreo 80 de pagini, cum se făcuse întuneric afară şi eram singură, percepeam până la senzorial, toată acţiunea !!! Cuminte am pus semn şi am închis cartea. Inutil să descriu aventurile somnului din aceea noapte..dar dimineaţa am decis că este indicat să citesc DOAR la lumină naturală J. Este un roman horror destinat nu doar celor ce apreciază genul. Redus la esenţial – este povestea nebună a unui star rock pasionat de obiecte oculte, ce împreună cu iubita sa de la aceea vreme trăieşte o aventură incredibilă încercând să supravieţuiască unei fantome scăpată de sub control…Cu multă artă, constaţi cum ajungi curios şi nerăbdător pe măsură ce te adânceşti în iţele poveştii. Hill dozează cu înţelepciune umorul şi suspansul, te iniţiază cu referinţe în lumea rock-ului ( părerile sunt împărţite -Jude este descris ca semănând cu solistul de la Metallica, ori cu  cu Kerry King, chitaristul trupei Slayer), şi-a conturat cu destulă limpezime personajele şi, în plus, vine cu o abordare nouă a unui subiect larg dezbătut de-a lungul timpului. Acum , după ce am citit cartea, vă spun cu toată sinceritatea că a trecut pe loc fruntaş în lista mea de cărţi ce trebuie musai citite !

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

A trecut ceva vreme de când nu am scris pe aici. S-au întâmplat… nu foarte multe lucruri, dar viaţa merge înainte, aproape perfect am curajul a spune !? Am fost la Bookfest, am dat iama în puţinele economii puse special deoparte pentru acest eveniment J. Dar sunt fericită, mi-am cumpărat de citit aproape până la târgul din iarnă!!!!

Am acumulat dispoziţii războinice şi gust amar în disputele cu furnizorii de „strict necesar”, m-am supărat şi apoi mi s-a făcut lehamite să mă irosesc în bătălii fără rost, am fost la un extraordinar concert şi mă pregătesc dulce-amărui pentru ziua de joi. Dulce e aşteptarea, bucuria că ajung la Concertul Scorpions, amar e gândul că este turneul de adio al trupei…

Cam pe vremea când trupa lansa albumul Savage Amusement (1988) eram în liceu. Şi atunci, ca şi acum, colindam librăriile şi citeam cu nesaţ, dornică să mă îmbogăţesc pe mine, omul care abia se forma. Şi tot cam de atunci am devenit extrem de zgârcită în a împrumuta cărţile mele. Deci, lungul drum din Floreasca până acasă îl făceam de cele mai multe ori cu o colegă de clasă, să îi spunem LB. Auzind aprecierile mele şi văzând exaltarea cu care povesteam despre o carte mă roagă să i-o împrumut…Şi până astăzi, 2011 AD, tot împrumutată ei a rămas ! Şi acum, când povestesc am o strângere uşoară de inimă, cum se ştie că încerci la pierderea a ceva drag. În fine, peste ani, descopăr că LB a fost diriginta fiului unor prieteni apropiaţi. Ironia face să aflu că nu este un cadru didactic foarte îndrăgit, şi după o noapte de nesomn iau hotărărea să îi las cartea. Poate că o mai reciteşte şi mai învaţă câte ceva, cine ştie? Mi-am comandat cartea de la anticariat şi acum sunt împăcată. Şi fericită. Şi mă gândesc că au trebuit să treacă amar de ani până am acceptat, cu seninătate, e adevărat, că acel exemplar nu se va mai aşeza cuminte în biblioteca mea.

Povestea o găsiţi în anticariate – Turnirul – George Şerban. A apărut în 1987, ca fiind al doilea roman al celui ce-a conceput Proclamaţia de la Timişoara. M-am ataşat cu fidelă prietenie de Miruna, Ştefan, Silvia, chiar şi de odiosul Petre D. O poveste cu aromă de studenţie, scrisă pare dintr-o singură suflare, un stil voit arhaic uneori, ascuţit ca un bisturiu ce se pregăteşte de operaţie, şi cu o intuţie a fiecarui fapt, a fiecărei acţiuni care m-a surprins de cele mai multe ori, şi cu acele file de jurnal în limba franceză care te fac să te gândeşti că poate avea dreptate cel ce-a spus „scriu în limba română dar iubesc în limba franceză”.  La prima lectură, mă pregăteam de bacalaureat. Astăzi am trecut cu mulţi ani peste acel moment. Dar, când am început s-o recitesc parcă m-am întors în timp. La fel de nedumerită uneori, răzvrătită chiar, de cele mai multe ori, cu înţelegere pentru cei surzi şi muţi şi orbi, metehne metaforice în poveste, cu aceeaşi frustrare că lucrurile neterminate nu-s de folos nimănui, şi cu un enorm respect pentru autor.

,, Je suis comme le roi d'un pays pluvieux

   Riche, mais impuissant, jeune et pourtant très vieux…”

Spor la citit !