Mai citeşte lumea?

Se întâmplă uneori să rămân ani de zile cu amintiri plăcute după ce termin de citit câte o carte. Personajele îmi par un fel de rude îndepărtate, dragi, cu care nu mă întâlnesc prea des dar bucuria regăsirii e de fiecare dată copleşitoare. În adolescenţă, îmi imaginam că dacă voi reciti peste timp o carte se va fi schimbat ceva. În afară de propria-mi percepţie, faptele şi deznodământul niciunei cărţi nu au fost altfel… Din păcate? Din fericire? Încă nu mă pot hotărî… dar totuşi, aş opta pentru ca ce e scris aşa să rămână. Asta gândesc acum, cine ştie ce idei o să am peste vreo 10-15 ani !!! J Plecând de la ataşamentul pe care îl manifest faţă de eroii cărţilor mele, am stabilit în clasa a-VIII -a că niciodată nu voi mai face greşeala de a merge să văd un film după ce am citit o carte. Am terminat cu ceva timp în urmă şcoala însă regula aceasta nu cred că o voi încălca până la sfârşit. Stabilesc mental conexiuni şi e deprimant să vad câte o jună trecută interpretând un personaj cu care parcă nu ar avea nimic în comun, începând cu vârsta, vocea, felul de a merge, zâmbetul…toate acele mici detalii pe care mi le-am stabilit EU citind povestea. Spun asta cu tot respectul datorat artei şi talentului de care dau dovadă mulţi actori! Să nu înţelegeţi că nu calc pe la teatru sau nu mă uit la filme ! Nuuuu ! Dar repertoriul să nu includă ceva citit. Fireşte, şi reciproca este valabilă – am văzut piesa/filmul nu mă mai ating de carte. Şi încă sunt convinsă că pierd. Ireal este când discut cu câte cineva despre o carte şi, analizând personajele descoperim similitudini între percepţiile noastre. Spun ireal, deşi poate părea pretenţios, dar persoane diferite ca vârstă, sex, naţie şi chiar apartenenţă religioasă văd acelaşi lucru. Meritul este totalmente al celui dăruit cu har ce ne-a stimulat imaginaţia !

Să revin la rudele nu chiar palpabile !Este şi cazul romanului Noaptea cu cai albi – Pavel Vejinov. Simt uneori că mi se face dor de Saşo, Krista, Maria, chiar şi de Urumov, academicianul ursuz doar la suprafaţă. Povestea este pe alocuri halucinantă, dar lin, revine pe făgaş oarecum normal.Oameni normali, problemele lor, aparent normale, rezoluţii neaşteptate şi un dar în a reliefa personalităţi între absurd, grotesc şi perfecţiune. A fost prima carte a lui Vejinov pe care am citit-o şi mi-a plăcut felul în care scrie,  aş fi vrut să fie o carte de multe sute de pagini !Şi  îmi doresc un tablou cu cai în noapte albă!

Spor la citit !