Mai citeşte lumea?

Sâmbătă seara…adică nu, chiar duminică dis_de_dimineaţă! În cartier este sindrofie! Un el îşi serbează 16 ani. Oh, nu,nu sunt invitată, doar că lucrurile se petrec la nişte decibeli dezarmant de puternici, aşa că ştiu vreo „n“ participanţi după nume şi sunt în total dezacord cu preferinţele lor muzicale ! Ştiu, o sa spuneţi să închid geamul şi să îmi văd de treabă. În majoritatea situaţiilor aşa procedez, dar acum, fumând la geam, mă amuz ascultând dialoguri adolescentine pe ritmuri languroase de manele !!!!! Ufff, credeam că a trecut moda asta, dar timpul îmi dă delicat o scatoalcă peste nas :„nu încă ! “ Este o noapte faină, fără prea multe miorlăituri/lătrături din arealul vecinilor patrupezi, este aproape senin, adie vântul şi nu ştiu exact cine se vaită de mama-focului că o să vadă ei, duşmanii, ce-or păţi că s-au pus cu el !

Cum era de aşteptat, toată acestă hărmălaie m-a dus cu gândul la Romanul adolescentului miop – Mircea Eliade. Am mai scris despre Eliade şi probabil am s-o mai fac, pentru că este un autor drag mie. Şi aproape sufletului mi-este neconformistul chilug ce nu era convins că dragostea ar fi cea mai interesantă experienţă a adolescenţei! Romanul, având la origine un Jurnal, poate s-a vrut o frescă vie a vieţii de liceu , dar pare a  se scrie singur, pentru că Doctorul notează ce ar dori să apară şi mai precis, cum să apară în cartea lui, ce va fi adevărat ori ba, migrarea personajelor din real în imaginar, jocurile, întrebările şi visele, promisiunile către viitor, şi devine mai degrabă o scrutare, aproape acuzatoare către lumea adulţilor. Un adolescent, ochelarist, complexat, urâţel, frustrat, speriat de fete dar devorator de cărţi, care speră până disperarea se transformă în certitudine, că lucrurile se vor schimba. Va scrie romanul vieţii sale, va ajunge celebru  iar  deznădejdea lăuntrică va avea, în final, un sens de-a dreptul eroic! Dincolo de tonul, pe alocuri aproape  ilar, romanul este unul dur, în care descoperim iniţierea dacă vreţi, a personalităţii, intelectului şi geniului viitorul romancier. Rostul mărturisit al cărţii este autocunoaşterea, însă nu prin urmarea tiparelor consacrate ci prin deschiderea de noi căi, drumuri nebătătorite. Apetitul, aproape patologic pentru lectură, constituie într-un mod destul de firesc  refugiul, din faţa lumii ostile şi mediocre, neînţeleasă şi de neînţeles. Romanul creşte deodată cu autorul, trecând firesc de la naiv şi contradictoriu la tonul serios al maturizării, pentru că, (nu-i aşa?) lucrurile arată diferit la ieşirea din adolescenţă. Patimile, pasiunile sunt altele şi clar nu corespund viselor din liceu, iar în jurnal găsim gânduri mai profunde, mai mature, mai rare… Povestea nu are sfârşit. Finalul este doar începutul lui Mircea Eliade.

Să nu faceţi greşeala de a crede că este o poveste doar pentru tineri. Se citeşte cu patimă şi fără preconcepţii la orice vârstă. Doar că, adolescenţi fiind, ne regăsim, fiecare pe alocuri, tinereţea mioapă, cu toate zbaterile şi abaterile ei. Dar şi trecuţi prin viaţă, savurăm cu acelaşi nesaţ dorinţa de autocunoaştere şi desăvârşire ce nu ne-a părăsit nicio clipă de la venirea pe pamânt. Până la urmă, toţi vom fi cândva foşti adolescenţi, rămânând, de prea multe ori, miopi…

„Trebuie să mă cunosc! Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?...Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdităţi li se pare nebunie orice le depăşeşte slăbiciunea şi mediocritatea.

 Nu mă înspăimîntă nimic. Viaţa mă aţîţă ca o primăvară perversă. Nu voi lăsa sa scape nimic din cele ce mi-a făgăduit. În fiecare dimineaţă, voi renaşte. În fiecare noapte, mă voi dărui…”

Spor la citit !

PS : pt cel sărbătorit