La mulţi ani !

Nu stau să fac bilanţ la sfârşit de an, sper că nici voi ! Bucuraţi-vă alături de cei dragi ! La bună recitire !
Un an nou cât mai bun !

La mulţi ani !!!

Bună dimineaţa !

Vă doresc tuturor o sărbătoare împlinită alături de cei dragi !


Crăciun fericit !


Vă iubesc !

Semn

Am o perioadă destul de agitată, sper că şi voi citiţi printre picături, aşa cum o fac şi eu. Sper să reuşesc a vă povesti cât de curând despre ce mai îmi "bântuie" mie gândurile.
Aveţi de grija voastră.
Spor la citit !

PS : draga mea C, mă ierţi că nu scriu mai mult? Drag, Sy

Târg de carte

Poate că nu aţi auzit...încă !
Începe sărbătoarea cărţilor!!!
Mai multe aflaţi aici .



Semn

Bună de dimineaţa !
Sunt în regulă, doar cu puţin timp liber şi cu foooaaarte multe de rezolvat.
Voi posta în curând.
Un salut  aparte pentru tine, draga mea C !

Mai citeşte lumea?

Vine câte o perioadă în viaţa mea (posibil a fiecăruia) când simt că nu mai pot! Pur şi simplu nu găsesc argumente pentru a justifica  imensul consum în lucruri mici şi insignifiante, conştientă fiind că sunt atâtea lucruri frumoase ce merită ",arderea".  Cineva spunea, nu ştiu cât de înţelept, că ne-a înrăit viaţa, dar nu sunt de aceeaşi părere! Şi este suficient să mă uit în jur pentru a-mi da seama că nu are dreptate. Epuizarea psihică este, de departe, cel mai mare duşman al omului modern, şi uite aşa, mă întorc cu faţa spre trecut şi zău dacă nu-mi invidiez strămoşii !!! Fiecare are metoda lui, mai mult sau mai puţin patentată, de a face faţă. Eu am trei, fiecare cu avantajele, (şi recunosc, minore dezavantaje), sale : prietenii, cărţile şi muzica. Probabil creierul  meu a dezvoltat în timp, metode ingenioase de a mă ajuta să merg mai departe. Aşa cum uneori, în cazurile de hipoglicemie simţi nevoia imperioasă de ceva dulce, eu simt nevoia de lecturi specifice stărilor mele. Şi pentru că starea pacientului avea culoarea gri, s-au luat măsuri drastice pentru o virare a indicatorilor către nuanţe mai calde. Şi ce poate fi mai indicat decât un umorist britanic  înzestrat cu un aparte simţ al observaţiei, cu har de a pătrunde psihologia celor din jur şi a face haz de micile defecte ? Fireşte, vorbesc despre Jerome K Jerome şi Trei pe două biciclete. Continuarea aventurii  Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele) de această dată înfăţişând o călătorie prin Germania, întreaga poveste pare o satiră la adresa mentalităţii germane, reliefând aspectele şi ipostazele ei comice, umanizând parcă recea ordine socială a prusacilor, menţinând nota umoristică, uneori sentimental alteori emfatic, printr-o paralelă savuroasă cu societatea britanică. Stilul spumos, ironia fină, caricaturizarea metehnelor, până la urmă ale noastre, ale tuturor, te fac, zâmbind, să nu poţi lăsa cartea din mână! Şi pentru a nu fi acuzat de alte cele, autorul ne sfătuieşte să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe : naţiunea germană este demnă de admiraţie pentru ceea ce reprezintă (cu unele accindentale excepţii aş adăuga eu). Deşi autorul este unul din personaje, îşi păstrează detaşarea şi adaugă o notă de oarece normalitate, evidenţiind, până la grotesc parcă, trecerea timpului, "bunul învăţător Timpul", căruia îi este dedicată această carte. Şi cum să nu zâmbeşi când vezi asta ?                                                                                                               

 „În Germania cele mai multe păcate şi nebunii omeneşti devin, comparativ, derizorii faţă de crima monstruoasă de a călca pe iarba. Iarba în Germania este un fetiş. Până şi câinii respectă iarba nemţească, niciun câine german n-ar visa măcar să calce cu laba pe ea. Dacă vezi un câine alergând peste iarba în Germania, poţi fi sigur mie în sută că este câinele unui venetic fără frica lui Dumnezeu. Într-un parc din Germania am văzut un grădinar păşind pe iarbă delicat, în încălţări de pâslă, culegând de jos un gândac şi depunându-l grav, dar ferm pe pietriş… iar gândacul, arătând nespus de ruşinat, a luat-o la picior prin rigolă şi a apucat-o pe aleea marcată cu tablia Ieşire. "

Dacă aveţi stări de culori incerte, încercaţi să zâmbiţi citind ! Garantat are efect!  

                                                                    

Spor la citit !

ps : la  mine şi asta ajută

Semn

Bună dimineaţa !

Mă tot lupt de ceva vreme cu o încercare de răceala, şi am zile aglomerate la serviciu, şi mi se va întâmpla ceva frumos săptămâna viitoare, deci probabil voi posta mai rar. De citit citesc! Şi ascult şi muzică ! Şi mă pregătesc, în felul meu, de toamnă.

Spor la citit !

ps - ziua mea sună aşa

Bună dimineata !

După un sfârşit de săptămână "muncitoresc" voi avea câteva zile foarte aglomerate, aşa că vă voi povesti despre ce cărţi mai citesc curând.
Totuşi, vouă, spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Sâmbătă seara…adică nu, chiar duminică dis_de_dimineaţă! În cartier este sindrofie! Un el îşi serbează 16 ani. Oh, nu,nu sunt invitată, doar că lucrurile se petrec la nişte decibeli dezarmant de puternici, aşa că ştiu vreo „n“ participanţi după nume şi sunt în total dezacord cu preferinţele lor muzicale ! Ştiu, o sa spuneţi să închid geamul şi să îmi văd de treabă. În majoritatea situaţiilor aşa procedez, dar acum, fumând la geam, mă amuz ascultând dialoguri adolescentine pe ritmuri languroase de manele !!!!! Ufff, credeam că a trecut moda asta, dar timpul îmi dă delicat o scatoalcă peste nas :„nu încă ! “ Este o noapte faină, fără prea multe miorlăituri/lătrături din arealul vecinilor patrupezi, este aproape senin, adie vântul şi nu ştiu exact cine se vaită de mama-focului că o să vadă ei, duşmanii, ce-or păţi că s-au pus cu el !

Cum era de aşteptat, toată acestă hărmălaie m-a dus cu gândul la Romanul adolescentului miop – Mircea Eliade. Am mai scris despre Eliade şi probabil am s-o mai fac, pentru că este un autor drag mie. Şi aproape sufletului mi-este neconformistul chilug ce nu era convins că dragostea ar fi cea mai interesantă experienţă a adolescenţei! Romanul, având la origine un Jurnal, poate s-a vrut o frescă vie a vieţii de liceu , dar pare a  se scrie singur, pentru că Doctorul notează ce ar dori să apară şi mai precis, cum să apară în cartea lui, ce va fi adevărat ori ba, migrarea personajelor din real în imaginar, jocurile, întrebările şi visele, promisiunile către viitor, şi devine mai degrabă o scrutare, aproape acuzatoare către lumea adulţilor. Un adolescent, ochelarist, complexat, urâţel, frustrat, speriat de fete dar devorator de cărţi, care speră până disperarea se transformă în certitudine, că lucrurile se vor schimba. Va scrie romanul vieţii sale, va ajunge celebru  iar  deznădejdea lăuntrică va avea, în final, un sens de-a dreptul eroic! Dincolo de tonul, pe alocuri aproape  ilar, romanul este unul dur, în care descoperim iniţierea dacă vreţi, a personalităţii, intelectului şi geniului viitorul romancier. Rostul mărturisit al cărţii este autocunoaşterea, însă nu prin urmarea tiparelor consacrate ci prin deschiderea de noi căi, drumuri nebătătorite. Apetitul, aproape patologic pentru lectură, constituie într-un mod destul de firesc  refugiul, din faţa lumii ostile şi mediocre, neînţeleasă şi de neînţeles. Romanul creşte deodată cu autorul, trecând firesc de la naiv şi contradictoriu la tonul serios al maturizării, pentru că, (nu-i aşa?) lucrurile arată diferit la ieşirea din adolescenţă. Patimile, pasiunile sunt altele şi clar nu corespund viselor din liceu, iar în jurnal găsim gânduri mai profunde, mai mature, mai rare… Povestea nu are sfârşit. Finalul este doar începutul lui Mircea Eliade.

Să nu faceţi greşeala de a crede că este o poveste doar pentru tineri. Se citeşte cu patimă şi fără preconcepţii la orice vârstă. Doar că, adolescenţi fiind, ne regăsim, fiecare pe alocuri, tinereţea mioapă, cu toate zbaterile şi abaterile ei. Dar şi trecuţi prin viaţă, savurăm cu acelaşi nesaţ dorinţa de autocunoaştere şi desăvârşire ce nu ne-a părăsit nicio clipă de la venirea pe pamânt. Până la urmă, toţi vom fi cândva foşti adolescenţi, rămânând, de prea multe ori, miopi…

„Trebuie să mă cunosc! Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?...Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdităţi li se pare nebunie orice le depăşeşte slăbiciunea şi mediocritatea.

 Nu mă înspăimîntă nimic. Viaţa mă aţîţă ca o primăvară perversă. Nu voi lăsa sa scape nimic din cele ce mi-a făgăduit. În fiecare dimineaţă, voi renaşte. În fiecare noapte, mă voi dărui…”

Spor la citit !

PS : pt cel sărbătorit

Mai citeşte lumea?

Îmi plac dimineţile de duminică liniştite. Când ştii că nu ai nimic presant de făcut şi până luni mai este ceva timp. Şi cafeaua are un gust aparte, nu-i aşa? J Probabil psihicul meu, (şi trupul?), are uneori nevoie de câte o pauză… Strict, mă refer la senzaţia aceea de sfârşeală ce mă cuprinde după ce am terminat de citit, trăind, câte o istori(sir)e solicitantă. Dar zilei acesteia i-am rezervat o surpriză ! Ceva „uşor” de asimilat într-o pauză albă de toamnă. Îmi plac provocările, şi aici mă refer la cărţile pe care le citesc cu un  dicţionar la îndemână şi căutând reperele audio indicate. Uneori surprizele sunt atât de plăcute! Iar despre genul de poveşti care te mobilizează astfel, nici nu pot face o clasificare, atât de mult diferă!!! Hm, acum caut, şi…cinstit spun – toate genurile ! Nu cred că există autor ce nu a menţionat, chiar dacă doar în treacăt,  vreo notă muzicală în scrierile sale ! Şi iar cercetez memoria, dar, ca un făcut, îmi tot revin sunetele cărţilor citite. Da! Nu se poate fără muzică ! Pentru că nu urmăresc ecranizările cărţilor, nu pot spune dacă regizorii sunt atenţi la ”indicaţiile muzicale” ale scriitorilor, dar pot să sper că da !Fireşte, curiozitatea este mult mai aţâţată atunci când vorbim despre un scriitor contemporan. Pentru că te gândeşti că nu a trăit acum sute de ani, ci, sunt şanse să ştie aceeaşi muzică pe care o asculţi tu! Înţelegeţi ce spun, da?  Muzicalitatea limbii franceze, dincolo de contribuţia cu adevărat valoroasă pe care a avut-o în formarea mea ca om, mă face să fiu un pic mai îngăduitoare cu reprezentanţii literaturii contemporane. Da, ştiu, am şi eu slăbiciunile mele, asta e! J Mi-am concentrat atenţia pe o carte din colecţia  „Aventurierii”, şi am parcurs  Precum pe Pământ, aşa şi-n cer – René Belletto  (Sur la terre comme au ciel). Scrisă după vârsta de 30 de ani, 38 mai exact, nu este deci de mirare că tânărul autor,  reuşeşte să surprindă cu extremă acurateţe imaginea unei lumi oarecum banală dată peste cap de evenimente neobişnuite. Povestea are de toate: oraşul ei perfect –Lyon, un drum până la Paris, parfum de amintiri din Tunis, tineri şi femei frumoase (periculoase, fireşte!), o radiografie parcă a unui orăşel de aiurea, unde sub masca bonomiei se ascund pericole la tot pasul. Să nu uităm de biografia romanţată a unui asasin plătit, o domnişoară jumătate plânge/jumătate râde, un soţ gelos şi un obiect sacru şi râvnit! Mă întreb, oare a vrut să ne pregătească, pe noi, plebea, pentru ceva ce ni se poate întâmpla oricând ??? Uf, da, povestea a primit Premiul pentru Literatură Poliţistă în 1983, deci are cam toate „ingredientele” necesare… Salvată parcă, din al meu punct de vedere, este de muzica ce completează perfect atmosfera. Referirile sunt multiple şi adevărate bijuterii. Deznodământul este unul perceput de pe la finalul primului sfert al cărţii, dar autorul te determină totuşi să citeşti până la ultimul cuvânt. Da, şi să nu uit să amintesc şi despre pasiunea pentru cinematografie, pe lângă muzică, a personajului central al cărţii ! Pe lângă faptul că am ascultat muzică bună, acum îmi doresc să revăd unele filme… Asta este, până la urmă un lucru bun, nu? Am rămas cu nişte lucruri de făcut după ce am închis cartea.

Spor la citit !

PS – Serranito