Bună dimineata !

După un sfârşit de săptămână "muncitoresc" voi avea câteva zile foarte aglomerate, aşa că vă voi povesti despre ce cărţi mai citesc curând.
Totuşi, vouă, spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Sâmbătă seara…adică nu, chiar duminică dis_de_dimineaţă! În cartier este sindrofie! Un el îşi serbează 16 ani. Oh, nu,nu sunt invitată, doar că lucrurile se petrec la nişte decibeli dezarmant de puternici, aşa că ştiu vreo „n“ participanţi după nume şi sunt în total dezacord cu preferinţele lor muzicale ! Ştiu, o sa spuneţi să închid geamul şi să îmi văd de treabă. În majoritatea situaţiilor aşa procedez, dar acum, fumând la geam, mă amuz ascultând dialoguri adolescentine pe ritmuri languroase de manele !!!!! Ufff, credeam că a trecut moda asta, dar timpul îmi dă delicat o scatoalcă peste nas :„nu încă ! “ Este o noapte faină, fără prea multe miorlăituri/lătrături din arealul vecinilor patrupezi, este aproape senin, adie vântul şi nu ştiu exact cine se vaită de mama-focului că o să vadă ei, duşmanii, ce-or păţi că s-au pus cu el !

Cum era de aşteptat, toată acestă hărmălaie m-a dus cu gândul la Romanul adolescentului miop – Mircea Eliade. Am mai scris despre Eliade şi probabil am s-o mai fac, pentru că este un autor drag mie. Şi aproape sufletului mi-este neconformistul chilug ce nu era convins că dragostea ar fi cea mai interesantă experienţă a adolescenţei! Romanul, având la origine un Jurnal, poate s-a vrut o frescă vie a vieţii de liceu , dar pare a  se scrie singur, pentru că Doctorul notează ce ar dori să apară şi mai precis, cum să apară în cartea lui, ce va fi adevărat ori ba, migrarea personajelor din real în imaginar, jocurile, întrebările şi visele, promisiunile către viitor, şi devine mai degrabă o scrutare, aproape acuzatoare către lumea adulţilor. Un adolescent, ochelarist, complexat, urâţel, frustrat, speriat de fete dar devorator de cărţi, care speră până disperarea se transformă în certitudine, că lucrurile se vor schimba. Va scrie romanul vieţii sale, va ajunge celebru  iar  deznădejdea lăuntrică va avea, în final, un sens de-a dreptul eroic! Dincolo de tonul, pe alocuri aproape  ilar, romanul este unul dur, în care descoperim iniţierea dacă vreţi, a personalităţii, intelectului şi geniului viitorul romancier. Rostul mărturisit al cărţii este autocunoaşterea, însă nu prin urmarea tiparelor consacrate ci prin deschiderea de noi căi, drumuri nebătătorite. Apetitul, aproape patologic pentru lectură, constituie într-un mod destul de firesc  refugiul, din faţa lumii ostile şi mediocre, neînţeleasă şi de neînţeles. Romanul creşte deodată cu autorul, trecând firesc de la naiv şi contradictoriu la tonul serios al maturizării, pentru că, (nu-i aşa?) lucrurile arată diferit la ieşirea din adolescenţă. Patimile, pasiunile sunt altele şi clar nu corespund viselor din liceu, iar în jurnal găsim gânduri mai profunde, mai mature, mai rare… Povestea nu are sfârşit. Finalul este doar începutul lui Mircea Eliade.

Să nu faceţi greşeala de a crede că este o poveste doar pentru tineri. Se citeşte cu patimă şi fără preconcepţii la orice vârstă. Doar că, adolescenţi fiind, ne regăsim, fiecare pe alocuri, tinereţea mioapă, cu toate zbaterile şi abaterile ei. Dar şi trecuţi prin viaţă, savurăm cu acelaşi nesaţ dorinţa de autocunoaştere şi desăvârşire ce nu ne-a părăsit nicio clipă de la venirea pe pamânt. Până la urmă, toţi vom fi cândva foşti adolescenţi, rămânând, de prea multe ori, miopi…

„Trebuie să mă cunosc! Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?...Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdităţi li se pare nebunie orice le depăşeşte slăbiciunea şi mediocritatea.

 Nu mă înspăimîntă nimic. Viaţa mă aţîţă ca o primăvară perversă. Nu voi lăsa sa scape nimic din cele ce mi-a făgăduit. În fiecare dimineaţă, voi renaşte. În fiecare noapte, mă voi dărui…”

Spor la citit !

PS : pt cel sărbătorit

Mai citeşte lumea?

Îmi plac dimineţile de duminică liniştite. Când ştii că nu ai nimic presant de făcut şi până luni mai este ceva timp. Şi cafeaua are un gust aparte, nu-i aşa? J Probabil psihicul meu, (şi trupul?), are uneori nevoie de câte o pauză… Strict, mă refer la senzaţia aceea de sfârşeală ce mă cuprinde după ce am terminat de citit, trăind, câte o istori(sir)e solicitantă. Dar zilei acesteia i-am rezervat o surpriză ! Ceva „uşor” de asimilat într-o pauză albă de toamnă. Îmi plac provocările, şi aici mă refer la cărţile pe care le citesc cu un  dicţionar la îndemână şi căutând reperele audio indicate. Uneori surprizele sunt atât de plăcute! Iar despre genul de poveşti care te mobilizează astfel, nici nu pot face o clasificare, atât de mult diferă!!! Hm, acum caut, şi…cinstit spun – toate genurile ! Nu cred că există autor ce nu a menţionat, chiar dacă doar în treacăt,  vreo notă muzicală în scrierile sale ! Şi iar cercetez memoria, dar, ca un făcut, îmi tot revin sunetele cărţilor citite. Da! Nu se poate fără muzică ! Pentru că nu urmăresc ecranizările cărţilor, nu pot spune dacă regizorii sunt atenţi la ”indicaţiile muzicale” ale scriitorilor, dar pot să sper că da !Fireşte, curiozitatea este mult mai aţâţată atunci când vorbim despre un scriitor contemporan. Pentru că te gândeşti că nu a trăit acum sute de ani, ci, sunt şanse să ştie aceeaşi muzică pe care o asculţi tu! Înţelegeţi ce spun, da?  Muzicalitatea limbii franceze, dincolo de contribuţia cu adevărat valoroasă pe care a avut-o în formarea mea ca om, mă face să fiu un pic mai îngăduitoare cu reprezentanţii literaturii contemporane. Da, ştiu, am şi eu slăbiciunile mele, asta e! J Mi-am concentrat atenţia pe o carte din colecţia  „Aventurierii”, şi am parcurs  Precum pe Pământ, aşa şi-n cer – René Belletto  (Sur la terre comme au ciel). Scrisă după vârsta de 30 de ani, 38 mai exact, nu este deci de mirare că tânărul autor,  reuşeşte să surprindă cu extremă acurateţe imaginea unei lumi oarecum banală dată peste cap de evenimente neobişnuite. Povestea are de toate: oraşul ei perfect –Lyon, un drum până la Paris, parfum de amintiri din Tunis, tineri şi femei frumoase (periculoase, fireşte!), o radiografie parcă a unui orăşel de aiurea, unde sub masca bonomiei se ascund pericole la tot pasul. Să nu uităm de biografia romanţată a unui asasin plătit, o domnişoară jumătate plânge/jumătate râde, un soţ gelos şi un obiect sacru şi râvnit! Mă întreb, oare a vrut să ne pregătească, pe noi, plebea, pentru ceva ce ni se poate întâmpla oricând ??? Uf, da, povestea a primit Premiul pentru Literatură Poliţistă în 1983, deci are cam toate „ingredientele” necesare… Salvată parcă, din al meu punct de vedere, este de muzica ce completează perfect atmosfera. Referirile sunt multiple şi adevărate bijuterii. Deznodământul este unul perceput de pe la finalul primului sfert al cărţii, dar autorul te determină totuşi să citeşti până la ultimul cuvânt. Da, şi să nu uit să amintesc şi despre pasiunea pentru cinematografie, pe lângă muzică, a personajului central al cărţii ! Pe lângă faptul că am ascultat muzică bună, acum îmi doresc să revăd unele filme… Asta este, până la urmă un lucru bun, nu? Am rămas cu nişte lucruri de făcut după ce am închis cartea.

Spor la citit !

PS – Serranito

Mai citeşte lumea?

Revin din ce în ce mai des în amintiri din perioada liceului. Poate că pozele răsfoite curând sau doar nostalgia acelor ani mă poartă în trecut. Cu câtă naivitate, într-o lume în care individul era redus la minima condiţie umană, abordam provocările făţişe ori mai puţin explicite.Vânam, la propriu, un film bun, ori făceam temenele casierelor de la teatre pentru a reuşi să vedem şi o altă lume, chiar dacă mirajul era trecător. În liceu, aveam o adevărată pasiune pentru cinematograful Patria! Într-o zi, văd în ziar (Săptămăna parcă tipărea programul pentru zile viitoare), un film despre care discutasem destul de mult, noi elevele de clasa X, puştoaice îndrăgostite de Robert Redford şi cu capetele plutind muuuuulllt deasupra umerilor firavi. Cei mai frumoşi ani !!! Oooo, ce frenezie ne-a cuprins, greu de imaginat! Şi cum aveam o colegă ce locuia aproape, am fugit să dăm telefon, să vorbim cu „tovarăşa Mariana” să ne oprească şi nouă bilete la câteva spectacole. Râd cu lacrimi când îmi amintesc acel moment!!! J J J

“Noi : Săr’mânaaaaaaa ! Ce faceţi? Suntem elevele de la liceul X, ştiţi, vrem să venim săptămâna viitoare la film!

Tov.: Când?

Noi : Păi… luni…şi miercuri, şi… sâmbătă după ore, şi dacă se poate şi duminică seara…

Tov.:  Se poate, se poate (răspuns ce a stârnit chiote de veselie) dar de ce vreţi aşa de multe ori?

Noi : Păi cum altfel? Doar vorbim despre Cei mai frumoşi ani !!!!

Tov.: Daaaaaaaa !

Noi : Cei mai frumoşi ani!!!! (cor de voci extaziate în fundal)

Tov.: Cei mai frumoşi 20 de ani !!!!

Tăcere….”

Revenind în acel  prezent, am citit o carte care mi-a plăcut foarte mult. Un om cu numele meu – Ildico Achimescu. Pe tot parcursul lecturii m-am regăsit de multe ori în situaţiile şi ipostazele de acolo. Fireşte, vorbim de un roman apărut înainte de 1989. Unde găseşti şi îndemnuri patriotice, şi osanale, dar de care faci abstracţie (mult mai uşor acum) furat fiind de cursivitatea poveştii. Nu am foarte multe informaţii despre autoare dar sunt înclinată să spun că este mai mult decât o autobiografie, o lecţie de viaţă! Şi acum îmi amintesc cu nostalgie de Gogulescu !!! Şi de infracţiunea de a culege nuferi, uman sancţionată, şi de Cuţoi, şi de Tudor. Cât de multe lucruri frumoase am învăţat de la ei toţi! Şi cum, dincolo de orice urmă de maliţiozitate, deşi de cele mai multe ori era perfect justificată, am învăţat să cred în OM. Poate fi povestea oricăruia dintre noi, mai puţin fericit de soartă, până la un anumit moment, când respectând universal valabila lege a compensaţiei, lucrurile încep să se schimbe. Îmi amintesc cât de indignată eram de piedicile, nu puţine, puse în calea tinerei ce visa, ca mulţi alţii, să ajungă un jurnalist de renume. Cartea scrisă nu chiar la tinereţe, după terminarea studiilor   postuniversitare   de jurnalistică (Bucureşti, 1973), explorează cu tact, ba chiar delicateţe, zone sensibile ale existenţei într-o lume unde „dacă nu erai ca ei, clar erai împotriva lor ! ”

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Nu încetez a mă minuna de extraordinarele capacităţi pe care mintea umană le exploatează ori le pune în valoare în fiecare minut al existenţei noastre. Am văzut, cu ceva timp în urmă, un documentar în care se încerca reproducerea  „uzinei” (dacă vreţi) alcătuită de emisferele cerebrale ale unui om obişnuit. Ştiu că imaginea, văzută de undeva de sus era ameţitoare : pe nu ştiu câte hectare de teren se întindeau încrengătura de conexiuni şi multitudinea de legături necesare pentru lucrurile simple şi deopotrivă pentru cele mai complicate. Pe zeci de hectare ceea ce noi purtăm, nestingheriţi de povară, cu mai multă ori mai puţină eleganţă pe umeri. Mereu mă copleşeşte gândul când realizez cât de firesc îmi pare mie să mişc degetele, să alerg, ori să străbat drumuri înapoi prin memorie şi să regăsesc particule din trecut, retrăind senzaţii de parcă lucrurile, faptele, ar fi aievea ! Îmi amintesc, de exemplu, copil fiind, că atunci când urcam scara blocului, mirosea a casa X sau doamna Z, că uneori ştiam că tatăl meu a ajuns acasă după mirosul de after-shave sau că la parter iar au gătit koser. Îmi amintesc de domnul Profesor Şerban  ca de un gentleman perfect, îmbrăcat impecabil la orice oră şi mirosind a parfumul său  şi tutun de pipă. Şi multe alte situaţii în care mirosul joacă un rol important în vieţile noastre, ale tuturor. Nu e deci de mirare că atunci când am văzut cartea Mirosul Lumii – Radhika Jha  nu am stat pe gânduri şi am cumpărat-o fără răsfoiala de rigoare ori cercetarea  atentă a coperţii IV! Poate că nu înţelegeţi nerăbdarea mea de  a începe lectura poveştii, dar, imaginaţi-vă acum că vă inundă memoria olfactivă a unei zile de primăvară!!!

Am dreptate, nu-i aşa? J

Aşa cum aminteam într-o discuţie recentă, India reprezintă pentru mine un loc în care va trebui să ajung (viaţa aceasta? una viitoare?), iar faptul ca autorii ei sunt din ce în ce mai mediatizaţi, nu face decât să mă îndârjească în hotărârea mea. Eram pregătită pentru o saga a mirosurilor lumii, cu speranţa secretă că voi afla lucruri inedite despre India, amănunte care să mă pregătească pentru călătoria viitoare. Cu toate acestea, povestea îmi pare a fi mai degrabă o autobiografie, în care da, se descriu, intens senzual, istoriile unor mirosuri, dar nu la ce mă aşteptam eu. Uşor dezamăgită, am continuat totuşi lectura şi nu am făcut rău. Istoria unei tinere care ajunge, împotriva voinţei sale, la Paris, unde trăieşte cu deznădejde povestea, cred eu, a oricărui  exilat, lipsită de tradiţii şi credinţă (deşi se învârte printe alţi dezrădăcinaţi), dar fiind o poveste (!), exotică, misterioasă şi interesant frumoasă, va ajunge să cunoască pe propria piele „mirajul civilizaţiei”. Dincolo de felul în care mirosurile îi guvernează existenţa, reliefate printr-un scris alert, necenzurat şi fără tăgadă, senzual, romanul excelează prin pasaje filosofice şi o reprezentare inedită a farmecului şi frumuseţii Parisului. Leela te obligă să vezi lumea percepută prin miros, cu cele mai ascunse trăiri şi trăsături. Recunosc, până mai ieri-alaltăieri, mirosul mi s-a părut ceva firesc, un dat de care am parte fără prea multe explicaţii, dar acum, realizez că este un dar, sau dincolo de normal, chiar un har! Conştientizăm atât de puţin cât de complicaţi suntem şi, din păcate, nu mereu acordăm importanţă lucrurilor cu adevărat semnificative. Luaţi o pauză de la agitaţia zilnică şi încercaţi să descoperiţi aromele din jurul vostru !

 Este o poveste neobişnuită dar interesantă, parte cu o abordare feministă a problemelor, parte cu o dură critică la adresa societăţii plină de preconcepţii. Dacă sunteţi un cititor care are nevoie de prospeţime şi un stil diferit de naraţiune, încercaţi această carte.

PS – la mine a început să miroasă a toamnă!

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Deşi am început serviciul de ceva timp, ultima săptămână şi ce a trecut din asta m-am simţit de parcă în fiecare dimineaţă vin la birou direct de la aeroport!!!Cum mi se pare mie firesc, încerc să recuperez la sfârşit de săptămână, fără rezultate spectaculoase…Consecinţa? Dorm în timpul zilei şi fac nopţi albe ! J  V- am povestit cât de mult adoooooooooorrrrrrrrrr ziua de vineri, undeva după ora 17.00? Am atât de mult timp la dispoziţie încât mă simt Stăpânul Lumii !!!! Nu e bai, că am şi eu problemele mele, ca orice „dictator” care se respectă, nu? JJJ

Am intrat în panică, mi se cam termină cărţile de citit din biblioteca personală şi mai este destul timp până la târgul de carte, aşa că încerc să fiu oleacă mai chibzuită şi să nu mai devorez poveştile cu aşa nesaţ. Dar, fireşte că nu prea îmi iese… Sâmbătă noapte am terminat o carte care mi-a plăcut şi care mi-a rămas obsesiv în gânduri prin două expresii : „ Plimb câinele care este în mine”, (mi-a plăcut descrierea, interesantă, a nevoii de a hoinări doar tu cu tine) şi „Hybrisul -  aşa numeau grecii încrederea în sine şi orgoliul nemăsurat - care până la urmă erau pedepsite de zeiţele răzbunării , înspăimântătoarele Erinii. ” Cartea m-a impresionat prin mai multe aspecte : primul, şi spun eu, cel mai important, este vorba de un autor contemporan (am mari şanse să mă întâlnesc cu ea!!!), apoi intriga, firul desfăşurării poveştii în poveste, te obligă aproape să întorci pagină după pagină, descoperind deodată cu eroina povestea vieţii sale, referirile şi citatele din autori cum ar fi Flaubert, Sade, şi nu în ultimul rând, uşurinţa cu care păşeşti în intimitatea unei tinere de 30 de ani, cu ambiţiile sale, cu viaţa sa de zi cu zi, importanţa pe care o acordă prietenilor şi modul, uneori naiv în care are aşteptări de la oamenii din jurul său. Şi, probabil cum intuţi, finalul, care, la propriu, este dezvăluit în ultima pagină!

Pe măsură ce citeşti, realizezi că, de fapt Jane nu are nicio problemă! Sau, dacă vreţi, are parte de prea multă fericire şi o nepăsare maladivă, intuind că nu merită acest lucru, faţă de rezultatul final al acţiunilor sale. Nu am amintit că povestesc despre Problema lui Jane -Catherine Cusset ? Pe măsură ce mă integram în poveste, mi-am pus problema următoare : dacă despre mine ar scrie cineva o carte şi aş regăsi acolo toate, dar absolut toate, gândurile şi trăirile mele, rostite şi nerostite, aş mai putea fi calmă şi senină? Ori aş intra în panică încercând să imaginez cine mă cunoaşte chiar aşa de bine? În măsura în care eu cred că mă cunosc cel mai bine, varianta cu panica este singura posibilă !!! J

Am păşit cu umor în mediul  academic din SUA (şi parţial din Franţa- Catherine Cusset specialistă în literatura franceză a secolului al XVIII-lea, a predat la Yale între anii 1991-2002) în mijlocul unei istorii contemporane, savuroase, obsedată de scandalurile cu tentă sexuală şi afacerile oneroase, şi mărturisesc, având ceva informaţii privind şi situaţia din învăţământul nostru, aproape m-am bucurat că nici la ei nu este totul roz !!!! Poate că este doar o problemă de percepţie, în condiţiile în care ei importă inteligenţă de la noi. Cu toate astea, nu pe aspectul profesional al vieţii este pus accentul în carte ci pe viaţa personală. Construită ca un thriller psihologic, povestea pune cap la cap, asemeni unui puzzle, ani din viaţă, cu realizări şi eşecuri, cu iubiri şi nefericiri, cu omul înfrânt care se ridică şi îşi urmează destinul de Sisif, menire privită uneori ca un coşmar, alteori, de cele mai multe ori chiar, ca o singură şi sigură alternativă, ca o speranţă. O poveste care mi-a lăsat un gust uşor amărui…

„Detaliul, gestul mărunt joacă un rol important în scrisul meu: acestea sînt pentru mine revelatorul unei stări psihologice şi al unei relaţii cu lumea. Este acel „Show, don’t tell“ al americanilor. Trebuie să-i dai cititorului posibilitatea de a simţi, nu să-i impui idei. Literatura nu este vie decît atunci cînd permite o identificare a cititorilor cu personajele. Şi nu satira mă interesează, ci mai degrabă să arăt toate feţele unei realităţi... Romanul se numeşte Problema lui Jane pentru că există întotdeauna un moment în desfăşurarea poveştii în care un alt personaj (soţ, prietenă, iubit...) îi spune lui Jane adevărul său, în momentul în care aceasta este cît se poate de derutată, începînd cu cuvintele: „Problema ta, Jane, este că tu...“ Am vrut s-o aduc pe Jane pînă în momentul în care nu-i mai dă nimănui dreptul să-i adreseze aceste cuvinte – momentul în care se asumă pe sine. ” Catherine Cusset

Spor la citit !

Mai citeşte lumea?

Cum în viaţa de zi cu zi toţi facem greşeli şi imprudenţe şi gafe, am facut-o lată de această dată!!! După ora 20 am avut poftă de un frappe, şi cum m-am plictisit de butonat telecomanda şi nici tragere prea mare nu aveam să citesc, după ce m-am forfotit prin pat, gata! Am aprins luminile şi am spus adio somnului pe noaptea asta. Am observat, mai ales la mine, că pe măsură ce înaintez în vârstă sunt din ce în ce mai interesată de latura spirituală a vieţii. Discutam la un anumit moment despre frica pe care o avem mulţi dintre noi legată de moarte. Pe mine nu evenimentul în sine mă sperie, cât gândul că las în urmă (deocamdată fără a avea confirmarea că voi revedea) atâtea persoane, stări şi lucruri dragi mie fără care acum nu îmi pot concepe existenţa! Asta mă sperie până la a mă deprima…

Şi da, îmi doresc să existe vieţi viitoare, doar pentru că ŞTIU că în viaţa asta nu mai pot face multe lucruri…Şi, să ştiţi voi dragi mie, că vă iubesc chiar dacă nu vi-o spun prea des!

Revenind la Divinitate, cu care am (da ştiu!nu doar eu) o relaţie mai aparte, îmi aduc aminte acum cât de intrigată am fost când am auzit prima oară expresia : „Beţivii şi copiii au un Dumnezeu al lor”, după care, următoarea nedumerire s-a ivit când a fost vorba de îngeri ca apoi confuzia să fie deplină, a mai apărut şi noţiunea de înger decăzut. Venind cu aceste întrebări din aproape pruncie, este lesne de înţeles de ce una din cărţile citite şi care mi-au lăsat o impresie puternică este Angelologia -Danielle Trussoni . Pe scurt, este povestea unei lupte, venind din antichitate, între o societate secretă şi descendenţii îngerilor pe Pământ. Dar cum niciodată nu pot fi succintă vorbind despre o carte, să trecem la câteva detalii.

Surprinzător este începutul : „În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii. ” (Geneza, 6,4). Să recunoaştem, suntem fascinaţi de celest şi de îngeri! Dovadă sunt miile de pagini scrise de-a lungul istoriei umanităţii. Iar când povestea spune că şi îngerii cad în păcat, atenţia şi curiozitatea noastră sunt la cote maxime ! Eu am privit cartea mai degrabă ca pe-o sursă permanentă de informaţie, căci autoarea este extrem de bine documentată, făcând frecvente referiri la scrieri iniţiatice (Biblia, Cartea lui Enoch). Bine, este şi povestea, interesant scrisă, cu personaje captivante, etern împărţite în alb/negru (pentru că nu îmi vine să spun bun şi rău, veţi vedea citind!), căutând fiecare calea sa de izbăvire. Nephilimii – urmaşii îngerilor decăzuţi, jumătate om, jumătate îngeri dacă ne gândim că au fost născuţi de o mamă muritoare şi fără abilităţi speciale, dar, la care, componenta angelică a ADN-ului este dominantă, de o frumuseţe seducătoare şi o cruzime fără măsură, şi care, după mii de ani tânjesc la Paradisul pierdut. Exilaţi pe Pământ…Eh, şi atunci cum să nu mă gândesc la răzbunarea divină şi la Terra ca la o închisoare? Fragmente salvate din incendiul ce a distrus Biblioteca din Alexandria descriu, până la identificare totală, descoperirile din Irak-ul prezent :  „ Angelologii au examinat îngerul mort. Era intact, nedescompus şi avea pielea netedă şi albă, pergamentoasă. Ochii neînsufleţiţi, de un albastru-verzui priveau spre ceruri. Pe fruntea lată şi pe umerii sculpturali cădeau cârlionţi blonzi, formând un nimb de păr auriu. Chiar şi veşmintele, dintr-o ţesătură albă, sclipitoare, pe care niciunul dintre ei nu a putut-o identifica, erau imaculate – ca şi când făptura ar fi murit într-un salon dintr-un spital parizian, nu într-o peşteră din măruntaiele pământului. N-ar fi trebuit să fie surprinşi că au găsit îngerul atât de bine conservat. Unghiile sidefii ca interiorul unei scoici, pântecele prelung şi neted, fără ombilic, transparenţa stranie a pielii, absolut totul la această făptură era exact aşa cum se aşteptaseră ei; până şi poziţia aripilor o anticipaseră corect. Cu toate acestea, făptura era prea diafană, prea însufleţită pentru ceva ce până atunci existase doar între copertele cărţilor din bibliotecile prăfuite şi în reproducerile după picturi Quattrocento răspândite dinaintea lor asemenea unor hărţi rutiere. Toată viaţa aşteptaseră să vadă aşa ceva. Deşi nici unul dintre ei nu ar fi recunoscut, în adâncul lor bănuiseră cu toţii că aveau să găsească un cadavru monstruos, osos, zdrenţuit, ca un vestigiu scos la lumina zilei dintr-un sit arheologic. În schimb, avuseseră parte de o cu totul altă imagine: o mână delicată, ascuţită, un nas acvilin şi buze rozalii strânse într-un zâmbet înţepenit. Angelologii stăteau aplecaţi deasupra trupului şi îl priveau cu un fel de nerăbdare, ca şi cum ar fi aşteptat ca făptura să clipească, apoi să se trezească. ”

Nu este acesta reprezentare pe care o avem cu toţii gândind la îngeri? Povestea te fascinează permanent, te provoacă, iar finalul este magistral ! Şi, bănuiam, sau mai corect spus, speram, iar acum am şi confirmarea : va exista şi o continuare, Angelopolis, despre care voi povesti cândva.

Spor la citit !

Tot despre vacanţă

Barcelona! How can i forget

Sunt încă sub influenţa unui oraş spectaculos. Deşi am început munca, nu mă pot adapta şi mă gândesc doar la zilele de vacanţă. Sunt iremediabil îndrăgostită de Barcelona ! Am avut parte de zile extraordinare şi mă întreb dacă nu a fost un vis. Era ca şi cum aş fi ajuns, într-un fel inexplicabil, aproape acasă…Oare să fie un semn ? J Despre Picasso se spune : "a fost andaluz şi catalan, spaniol şi francez…" Cine ştie, poate că sunt un catalan trăind pe alte plaiuri??? JJJ

Nici nu ştiu despre ce să amintesc mai repede…Sagrada Familia – cea neterminată şi fascinantă poate tocmai de aceea? Când am început să zăresc turnurile (după o adevărată aventură de a ajunge la ele!) prima amintire ce mi-a venit a fost aceea a castelelor de nisip pe care le cladeam la malul mării copii fiind, acele  construcţii când veneai cu mânile cauş şi dădeai drumul nisipului plin de apa în încercarea de a cladi un edificiu cât mai înalt! Nu se poate descrie, trebuie să vezi cu ochii tăi ! Am ajuns la concluzia asta stând mai bine de 10 minute şi încercând a găsi cele mai potrivite cuvinte. Barcelona este oraşul ce-şi taie respiraţia la propriu ! Amprenta lui Gaudi o găseşti până şi în cele mai neaşteptate locuri, de parcă ar fi un ghid invizibil ce-ţi călăuzeşte paşii prin oraşul său. Noi am stat în apropiere de Parcul Montjuic unde se află satul olimpic al Olimpiadei din 1992 şi Palau Nacional, o clădire cu aer istoric care a fost construită în 1929 şi transformată în Muzeul National de Artă Catalană şi Fundaţia Juan Miro, şi, poate cel mai spectaculos obiectiv – Fântâna Magică din Montjuic - culori, mişcare, lumină şi apă – magie !Uf, şi Piaţa Catalunia şi Rambla, şi Monumentul lui Columb şi Arcul de Triumf şi Aquarium Barcelona şi Zoo Parc şi renumitele Casa Mila şi Casa Battlo şi Parcul de distracţii Tibidabo!!! Parcul Tibidabo este punctul cel mai înalt al oraşului aflat la 512 metri. Acesta se află cu faţa la mare şi domină întreg oraşul. În vârf este Biserica Del Sagrado Corazon şi o terasă cu o panoramă unică asupra oraşului Barcelona şi asupra parcului . Interesant: parcul există de mai bine de 100 de ani !!! (nu aş fi zis). Şi incredibilul Camp Nou …şi Muzeul de Ciocolată unde biletele de intrare sunt mici ciocolăţele (mă întrebam râzând dacă ni le vor rupe la intrare!!!) şi Port Vell, Parc Guell (amenajarea parcului a fost încredinţată lui Gaudi de către Eusebi Guell care a dorit crearea unui parc plin de stil pentru aristocraţia Barcelonei) şi multe, multe altele…Spectacolul străzii (mă refer la Rambla) ţine până târziu în noapte şi la fiecare pas eram uimită de inventivitatea celor ce-şi etalau marfa ori talentul, iar oraşul sub mantia întunericului te lasă fără cuvinte…

Este un oraş care pulsează, freamătă, care te adoptă direct şi necondiţionat, care îţi rezervă surprize la fiecare secundă şi unde, cu toată sinceritatea, m-am simţit acasă.

Nu amintesc de infrastructura pe care o au extrem de bine pusă la punct, de punctele de informare pentru turişti unde primeşti gratuit hărţile de care ai nevoie (metrou, autobuz, shopping, etc), de faptul că nu am văzut oameni încrâncenaţi (şi nici cerşetori), de autobuzele cu aer condiţionat-rivalizând cu autocarele noastre-, de cele 8 magistrale de metrou şi minusculul aproape tramvai care străbate oraşul, de îngheţata excelentă şi de mulţimea de baruri şi terase, unde muzica era în surdină doar la bar aî stând la masă afară era abia sesizabilă!!!Aş putea povesti ore întregi, dar sper să ajungeţi, să vedeţi, şi să simţiţi pe propria piele spiritul Barcelonei…

 

Bună de dimineaţa din vacanţă !

Este ca o poveste pe care o trăieşti cu intensitate şi cu teama că, indiferent ce încerci să faci, timpul trece pe lângă tine fără să-l poţi opri !
Este o stare de nelinişte permanentă. Este oraşul pe care nu vrei să-l părăseşti. Este oraşul în care voi vrea mereu să revin....





Anunţ

Bună dimineaţa!
Mă pregătesc de vacanţa! De o lună mă tot pregătesc, însă acum a început numărătoarea inversă!
Astăzi este o zi specială : cineva drag mie îşi aniversează un frumos număr de ani. Îţi doresc să ai parte de o viaţă cu multe împliniri, să îţi trăieşti aievea visele, să ai puterea de a rămâne acelaşi OM frumos şi bun pe care îl ştiu, să ai parte de fericire, să iubeşti şi fiecare zi să îţi aducă zâmbete şi bucurii !
La mulţi ani !