Mai citeşte lumea?

Mă uitam la un anumit moment prin bibliotecă, şi, întâmplător sau nu, mi-a atras atenţia modul în care, am aranjat, după o oareşce trecere în revistă cărţile. Am sesizat, rânduit parcă după o logică ilogică (!), de vreo şapte ori cuvântul secret în titluri… Cum nu cred foarte mult în coincidenţe, cu răbdare, am încercat o altă dispunere a titlurilor. Rezultatul final? Le-am repus cum erau iniţial !!! J Până acum nu mi-am aşezat cărţile după titlu, dar pare un criteriu interesant şi probabil într-o altă zi voi încerca o reconfigurare, nu de alta, dar mi-s destul de curioasă şi abia aştept să văd ce-ar iesi din joaca aceasta ! Am stabilit că în existenţa mea, în pasiunea mea de a citi, a apărut, fortuit ori ba, secretul…Interesant este că acum când scriu îmi mai trimit privirile către rafturile cu cărţi şi nu găsesc, la moment, cuvânt să se repete, în orice formă, în titlu !!!!

Mi-a plăcut de la prima vedere cartea Istoria secretă – Donna Tartt , coupe de foudre, cum ar spune prietenii francezi ! Nu am un algoritm anume după care să-mi cumpăr cărţile. Trebuie să îmi spună ceva. Nu mă grăbesc a blama un titlu doar pentru că autorul nu îmi este cunoscut sau pentru că o copertă neinspirată nu-mi transmite nici un semnal. Recunosc că uneori mă las cuprinsă de curiozitate şi citesc ce recomandă tendinţele. Mă feresc să oblig pe oricine să citească ceva. Consider că a citi este un drept şi un har deopotrivă ! Revenind la carte, m-a atras iniţial coperta, elegantă şi discretă, nimic ostentativ dar total misterios. Am răsfoit cu răbdare câteva pagini, am constatat că vreau să ştiu mai mult şi restul e istorie ! J De câte ori îmi cumpăr o carte aştept cu nerăbdare să încep lectura. Este o stare de febrilă  emoţie ce sper să nu mă părăsească! Nu încep niciodată în fugă, între două staţii de maşină sau aşteptând metroul. Nu îmi pare corect şi nici nu am dispoziţia necesară. Da, despre cum citesc aş putea să vă spun pagini întregi, da, am tabieturi şi ritualuri, am idei fixe şi o rigoare severă !  Romanul la care fac referire este o poveste aproape poliţistă, o incursiune în adâncul psihicului uman, o ipoteză şi o certitudine pe care o capeţi la final, că, la nivel de individ, violenţa se manifestă fără discernământ, şi la zei şi la plebe. Pare o confesiune, alocuri ironică, cutremurătoare, scrisă poate cu dorinţă de ispăşire şi cu  reiterarea faptului că la tinereţe, deşi credem în puterea noastră de a invoca divinitatea nu totul ne este permis !

Spor la citit !