Întotdeauna mi-a placut marea ! În adolescenţă treceam adesea printr-un amarnic dor de mare ce începea înainte de venirea lunii mai şi care se mai ostoia niţeluş după ce reuşeam să ajung la malul mării. Norocul a făcut să mă pot scălda şi în apele altor mări, dar fără îndoială, marea mea rămâne Marea Neagră ! Probabil nostalgia anilor trecuţi, îngăduinţa faţă de privaţiunile trăite şi multe, multe amintiri dragi contribuie la acest fapt. Şi am trecut şi eu prin faza în care îmi doream, la 20 de ani, când voi fi bătrână (lucru care mi se părea aproape imposibil la vremea aceea !) sa fiu lăsată să mor la marginea mării. Mi-a trecut ! Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu... Am acumulat atâta informaţie încât îmi permit a zâmbi cu recunosţiinţă gândurilor fetiţei cu codiţe. S-a scris muuult despre mare, însă mie cel mai aproape de suflet mi-a rămas Cella Sergi – Pânza de păianjen ! De câte ori îmi amintesc de carte, mă cuprinde o stare de nelinişte şi vreau să merg la mare ! Nu este un roman idilic, nici pe departe. Parţial autobiografic, autoarea parcă ne învaluie cu fiecare întâmplare scrisă ori rescrisă, într-o imaginară plasă din care nu vrei să evadezi, deoarece curiozitatea este o trăsătură marcantă a eului fiecăruia. Da, este şi o poveste de dragoste acolo, şi o poveste de viaţă, şi o cronică a unei lumi apuse, şi conflictul între generaţii, şi, oarecum schiţată lupta pentru egalitatea sexelor. Să nu uităm că în anii aceia, educaţia dincolo de liceu pentru o femeie însemna deopotrivă curaj şi nebunie !
Dincolo de toate acestea, stilul Cellei mă fascinează şi de fiecare dată când memorez cartea acesta mă trezesc fredonând un cântec aproape uitat...
Spor la citit !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu