Mai citeşte lumea?

Nu ştiu cum se face, dar din ce în ce mai des îmi amintesc cărţi citite cu mult timp în urmă, de parcă ar fi vrerea cuiva neştiut să le pomenesc. În anii adolescenţei mele, tot ceea ce era sortit a vedea lumina tiparului era puricat şi epurat , illogic şi deşart de cele mai multe ori. Am răsfoit cărţi ce au apărut ulterior, cu o mare ştampilă roşie necenzurat pe copertă, şi cu excepţia unor versuri ale lui Nichita, nimic din ce fusese eliminat nu mi s-a părut mie că nu şi-ar fi avut locul în povestire. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre o carte descoperită într-o zi faină de toamnă, la o bibliotecă de sector. Ajunsesem cu ai mei, undeva pe la Timpuri Noi, la nişte prieteni de-ai lor, pe o stradă cu nume sonor Papazoglu. Pe vremea aceea încă nu se demola tot, şi stăteam într-o curte mică şi cochetă şi leneveam la soare. Copiil fiind, normal că nu mă atrăgeau discuţiile celor mari, iar ideea gazdei, salvatoare, de a merge peste drum, la bibliotecă, a fost un dar nesperat ! Clădirea ocupa parterul şi etajul I al unei case naţionalizate, cenuşie, dar cu un aer de solemnitate aparte. Îmi amintesc şi acum cu plăcere de mirosul acelei case… Tipar nou şi vechi, cerneluri încă umede, coperţi lucioase, cartonate, un adevărat univers ce se aştepta descoperit. Am salutat politicos, uşor zâmbind, doamna ce-mi amintea de Mary Poppins şi am cerut permisiunea să răsfoiesc câteva cărţi. Banca de lemn  aşezată la perete, de-a lungul unei mese de stejar, luuungă, nu prea îmbia la lectură, dar nu venisem pentru confort ! J Găsisem ceva de Dumas, şi înarmată cu mult curaj, m-am aşezat lângă fereastră, în locul ce avea ani de-a rândul să rămână al meu, apucându-mă de citit. Normal, fiind la vârsta când aventurile de capă şi spadă mă fascinau, m-am deşteptat aproape nedumerită,  la zgomotul făcut de lumina artificială ce-a invadat sala de lectură. Şi am observat că ni se alăturase un domn cu nişte mustăţi impunătoare, cu o ţinută marţială, şi cu… lornion !!!! Ne-am salutat cu multă afectare, şi am aflat că Domn’Mustăţea, cum imediat îl botezasem, era general ! Era pentru prima oară când vedeam unul în carne şi oase, cum se spune , J, şi, nah, eram curioasă ce ar citi unul ca dânsul… După schimbul de amabilităţi cu MP, m-a privit curios şi s-a aventurat către mine. Fâlfâirea mustăţilor ce se apropiau m-a făcut să sar din bancă, de parcă eram la şcoală şi fusesem strigată să dau socoteala pentru cine ştie ce năzbâtie. S-a aşezat lângă mine şi am început să povestim despre cărţi. Parcă era bunicul ce-mi lipsise toată copilăria mea… şi acum aveam ocazia să îndrept lucrurile. Mi-a povestit amintiri grămădite în minţile sale şi apoi s-a oprit brusc şi a întrebat de-am citit Jules Verne. La răspunsul meu, a hotărât grav că e momentul să citesc Tudor Negoiţă – Verificaţi ipoteza Nessus ! Am decis în fracţiuni de secundă să ascult pe DM, şi am plecat, mai târziu spre casă, tăcută şi cu o carte SF  în geantă. Nu am regretat niciun moment că am dat ascultare sfaturilor sale ani buni !Era vremea când Întâlnire de gradul III şi Hangar 18 erau filmele care ne înflacărau adolescenţa. Cartea m-a fascinat zile întregi. Felul în care este scrisă, modul antrenant în care ajungi parte din poveste, întrebările ce apar la fiecare capitol, descrierile avangardiste şi extreme de pitoreşti, cred că ar face pe oricine să devină adept al genului. Dacă aveţi ocazia, musai să daţi crezare lui DM !

Spor la citit !