Mai citeşte lumea?

         Vine o vreme în viaţa oricăruia din noi când încetăm să mai avem aşteptări de la unii oameni din jurul nostru. Vorba cuiva mult mai înţelept : cu cât mai mici sunt aşteptările cu atât mai mici sunt şi dezamăgirile. Nu voi sta să detaliez lucruri peste care am trecut deja, felicitându-mă acum pentru uşurinţa cu care am făcut-o, însă nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva parte din vină îmi aparţine. Când în bunul spirit al „ prieteniei“  te hotărăşti să te deschizi către cineva cum să nu te deranjeze măcar un picuţ lama cuţitului ce-o simţi între omoplaţi ???

În rest, numai de bine ! Am avut o vară liniştită (aş spune eu) , aproape calmă, o vacanţă relaxantă şi un început de toamnă frumos. M-au necăjit puţin zilele acelea ploioase dar sâmbătă am stat toata ziua pe afară, lenevind la soare câteva ore bune şi încărcându-mă cu energie în compania câtorva persoane dragi.  Ah, şi să nu uit, încep să mă uit după cărţi, să-mi fac oarecum lista de cumpărături pentru Gaudeamus 2013 !!! Mai multe detalii, deocamdată, găsiţi  aici.

Vorbeam cu o bună prietenă ieri, printre altele, şi despre neajunsurile ce vin odată cu vârsta. Clar, sunt din ce în ce mai puţin tolerantă la prostie în orice formă de manifestare a ei : vorbe, fapte, gesturi, etc. Mă întreb, uneori cu groază, dacă lucrul acesta mi se întâmplă doar mie sau, vorba unei reclame (btw,  pe care o detest !), suntem mulţi??? Nu mă pot abţine uneori să nu taxez dur mostrele din jurul meu, mai ales, specific, mai ales, când reprezentaţiile sunt date de humanoizi de la care aveam oareşce pretenţii ! Ah, şi da, detest angajaţii cu buzele lipite de dosul şefilor ! Rezultatul ? Unul firesc, spun eu : în jurul meu rămân doar prietenii mei. Restul ? Plevuşti, amici şi cunoştiinţe întâmplătoare, cu care, dintr-un motiv ce nu l-am descoperit încă, a trebuit la un anumit moment să-mi intersectez viaţa.

Nu pot să nu mă întreb, fără a aştepta un răspuns, dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face la fel? Probabil că da, deşi undeva într-un colţişor ascuns al minţii sper cu tărie să rămână măcar o vagă amprentă a celor petrecute astfel încât să fiu măcar tentată să procedez cu ceva mai multă înţelepciune. Zâmbesc desigur, e utopic, dar e reconfortant, pe cuvânt !

Şi asta mă aduce la o carte nemaipomenită din punctul meu de vedere, pe care am citit-o şi recitit-o şi despre care intenţionam de ceva timp să scriu : Dumnezeu mi-e bun amic de Cyril Massarotto.  Uf, nici nu ştiu cu ce să încep… Sfatul meu este,  dacă aveţi cum să vi-o procuraţi nu ezitaţi, veţi face una dintre cele mai bune investiţii din viaţa voastră ! Cei ce mă citesc/cunosc  ştiu că nu sunt un practicant fervent al creştinismului, m-aş încadra mai degrabă în latura agnostică a umanităţii, însă cartea aceasta m-a pus serios pe gânduri. Nu în sensul că mi-am repetat întrebări ci mai degrabă în sensul că am găsit, sau cel puţin aşa am interpretat eu, unele răspunsuri. Iniţiasem cândva o furtună în încercarea de a descoperi sensul exact al expresiei : „ fericiţi cei săraci cu duhul… “ Ei bine, se pare că nu este deloc, dar deloc aşa cum credeam eu !

Subiectul nu este nou în literatură, nouă însă este maniera de abordare.  Deşi filosofice şi cu profundă încărcătură emoţională, autorul îşi prezintă ideile într-o notă uşor umoristică, ironic pe alocuri, dezamăgit şi frustrat alteori, exact cum probabil ni s-a întâmplat multora să reacţionam în forul interior când purtam dialoguri cu divinitatea. Nu este un tratat filosofic, să nu înţelegeţi asta ! Este pur şi simplu un roman (de ficţiune spun unii), care ia în calcul ipoteza (plauzibilă acum şi pentru mine) de a te întâlni cu Dumnezeu. Un… (să zicem) personaj când serios, când glumeţ, plin de surprize, plăcute şi nu, care nu are pretenţia că ştie tot, care nu (re) cunoaşte ierarhii (adică instanţe) superioare, dar care trăieşte TOT în timp real. Şi sunt nişte pasaje tulburătoare în care conştientizezi că până şi Dumnezeu suferă şi plânge… Repet, este strict viziunea autorului la care eu am rezonat cu toată fiinţa mea.

„ În anul zero al poveştii acesteia am întâlnit două persoane care mi-au schimbat complet viaţa: Dumnezeu şi Alice. Alice este o studentă la psihologie care m-a tulburat de la prima privire. Iubirea ei este una atât de rară, de puternică încât o simţi în fiecare clipă şi nu-ţi mai revii niciodată. Dar ce-i cu Dumnezeu în toată istoria asta?  El - El este Dumnezeu - fascinant, omniscient, preocupat de oameni, atent dar dotat cu un simţ al umorului uneori surprinzător. E împreună cu noi chiar şi în cele mai grele momente, un prieten desăvârşit şi aproape că uit, uneori, cine este cu adevărat. Dar va trebui să-mi răspundă la întrebarea: de ce tocmai eu? De ce, dintre atâţia oameni m-a ales tocmai pe mine?!“

Vă recomand cu tot dragul dacă aveţi timp intraţi şi citiţi şi aici.

Spor la citit !