Mai citeşte lumea?

Nu încetez a mă minuna de extraordinarele capacităţi pe care mintea umană le exploatează ori le pune în valoare în fiecare minut al existenţei noastre. Am văzut, cu ceva timp în urmă, un documentar în care se încerca reproducerea  „uzinei” (dacă vreţi) alcătuită de emisferele cerebrale ale unui om obişnuit. Ştiu că imaginea, văzută de undeva de sus era ameţitoare : pe nu ştiu câte hectare de teren se întindeau încrengătura de conexiuni şi multitudinea de legături necesare pentru lucrurile simple şi deopotrivă pentru cele mai complicate. Pe zeci de hectare ceea ce noi purtăm, nestingheriţi de povară, cu mai multă ori mai puţină eleganţă pe umeri. Mereu mă copleşeşte gândul când realizez cât de firesc îmi pare mie să mişc degetele, să alerg, ori să străbat drumuri înapoi prin memorie şi să regăsesc particule din trecut, retrăind senzaţii de parcă lucrurile, faptele, ar fi aievea ! Îmi amintesc, de exemplu, copil fiind, că atunci când urcam scara blocului, mirosea a casa X sau doamna Z, că uneori ştiam că tatăl meu a ajuns acasă după mirosul de after-shave sau că la parter iar au gătit koser. Îmi amintesc de domnul Profesor Şerban  ca de un gentleman perfect, îmbrăcat impecabil la orice oră şi mirosind a parfumul său  şi tutun de pipă. Şi multe alte situaţii în care mirosul joacă un rol important în vieţile noastre, ale tuturor. Nu e deci de mirare că atunci când am văzut cartea Mirosul Lumii – Radhika Jha  nu am stat pe gânduri şi am cumpărat-o fără răsfoiala de rigoare ori cercetarea  atentă a coperţii IV! Poate că nu înţelegeţi nerăbdarea mea de  a începe lectura poveştii, dar, imaginaţi-vă acum că vă inundă memoria olfactivă a unei zile de primăvară!!!

Am dreptate, nu-i aşa? J

Aşa cum aminteam într-o discuţie recentă, India reprezintă pentru mine un loc în care va trebui să ajung (viaţa aceasta? una viitoare?), iar faptul ca autorii ei sunt din ce în ce mai mediatizaţi, nu face decât să mă îndârjească în hotărârea mea. Eram pregătită pentru o saga a mirosurilor lumii, cu speranţa secretă că voi afla lucruri inedite despre India, amănunte care să mă pregătească pentru călătoria viitoare. Cu toate acestea, povestea îmi pare a fi mai degrabă o autobiografie, în care da, se descriu, intens senzual, istoriile unor mirosuri, dar nu la ce mă aşteptam eu. Uşor dezamăgită, am continuat totuşi lectura şi nu am făcut rău. Istoria unei tinere care ajunge, împotriva voinţei sale, la Paris, unde trăieşte cu deznădejde povestea, cred eu, a oricărui  exilat, lipsită de tradiţii şi credinţă (deşi se învârte printe alţi dezrădăcinaţi), dar fiind o poveste (!), exotică, misterioasă şi interesant frumoasă, va ajunge să cunoască pe propria piele „mirajul civilizaţiei”. Dincolo de felul în care mirosurile îi guvernează existenţa, reliefate printr-un scris alert, necenzurat şi fără tăgadă, senzual, romanul excelează prin pasaje filosofice şi o reprezentare inedită a farmecului şi frumuseţii Parisului. Leela te obligă să vezi lumea percepută prin miros, cu cele mai ascunse trăiri şi trăsături. Recunosc, până mai ieri-alaltăieri, mirosul mi s-a părut ceva firesc, un dat de care am parte fără prea multe explicaţii, dar acum, realizez că este un dar, sau dincolo de normal, chiar un har! Conştientizăm atât de puţin cât de complicaţi suntem şi, din păcate, nu mereu acordăm importanţă lucrurilor cu adevărat semnificative. Luaţi o pauză de la agitaţia zilnică şi încercaţi să descoperiţi aromele din jurul vostru !

 Este o poveste neobişnuită dar interesantă, parte cu o abordare feministă a problemelor, parte cu o dură critică la adresa societăţii plină de preconcepţii. Dacă sunteţi un cititor care are nevoie de prospeţime şi un stil diferit de naraţiune, încercaţi această carte.

PS – la mine a început să miroasă a toamnă!

Spor la citit !